Ca majoritatea poeţilor debutanţi, Mircea Iacob vine în poezie cumva maturizat spiritual, pus la punct cu această poezie religioasă prin tehnica utilizată de el şi prin vocabularul popular folosit intenţionat. Poate tocmai prin acestea se formează liniile personale în acest volum de debut. La Mircea Iacob privirea spre înaltul cerului mijloceşte comunicarea cu sferele înalte şi prelungeşte într-un fel contemplaţia. Poezia lui Mircea are un metru poetic popular cu o tentă de creație orală, culeasă, de astă dată, de ogorul credin-ței. Poetul demonstrează o detaşare calmă, având în vedere că teologia l-a atras, la fel monahia, deşi singu-rătatea nu mai este linia de orizont a existenţei sale. Nu întâmplător poeziile din final sunt dedicate fiinţei dragi care-l îndeamnă să fie mereu bun şi atât de uman şi trainic precum l-au visat şi l-au dorit apropiații lui!
Poetul este un vizual şi prin tehnica scrierii, şi prin raporturile cu lumea care-l înconjoară, introducând un simţ interior care-l ajută să sesizeze dincolo de cotidian suprarealitatea. Este o carte căreia îi stă bine în fiecare bibliotecă, dar şi pe fiecare noptieră!

Teodor Curpaş
(membru al Uniunii Scriitorilor din România)