Poezia lui Sorin Copciac, citind-o, pare să fie o proiecţie ce compensează un eu liric scindat, ce se află într-un patetism stăruitor de a se clarifica pe sine şi de a ne încălzi pe noi, cititorii. La Sorin Copciac întâlnim o serie de straturi din realitatea noastră, trăite de fiecare, încât orice poem, diferit unul de altul, cu urcuşuri şi coborâşuri succesive, cu mişcări de tot felul şi cu implozii interioare... nu uită, totuși, de spaţiul poetic exterior. Natura îi parvine ca un real ajutor, întocmai unui prieten adevărat care-ţi întinde mâna de salvare.
Se vede că Sorin Copciac ştie bine că prietenia adevărată ţine cât viaţa!
În poeziile din acest volum simţim acel impuls blând, dar sigur şi verificat de autor, de a nu te dezarma în faţa unor realităţi dure în viaţă, pe care trebuie să le tratezi chiar cu arma ce se cheamă, simplu, „ironie”.