Când se identificau cu tinerețea, ei înșiși fiind cei care o horeau, o puneau în clop, în pana de păun, o purtau în primele din cozile împletite și în cătrințe, în miros de calapăr... o prindeau la cingătoare, considerând-o o floare rară, un dar de mare preț pentru bucuria pământului pe care călcau, și slava cerului căruia se rugau. Fiind parte din lumina vieții trăite pe vatra satului, tinerețea era cuvântul întrupat din ceara rugăciunilor rostite la sărbători sfinte, era materia vie a bucuriei vieții pe care o cinsteau, așa cum numai țăranii știau să cinstească munca și odihna, viața și trecerea, avutul și sărăcia, lumnina și întunericul, cerul și pământul deopotrivă. Tinerețea însemna acea trăire și rostire a binecuvântării care îi însoțea peste tot... la munca hotarului și pe uliță, la joc, în șezători, și bucuria întâlnirii de la fântână, în serile mângâietoare de vară. 0 cântă în bucurie și supărare pretutindeni... la țesut pânza și la coarnele plugului... o ascund în strujac, o prind la grindă, o tupustesc în năfrămuță de teama de a nu o pierde. Și cum darul ei este bucurie vie, au față de ea o atitudine blândă, mângâietoare - o strâng în brațe, o așază pe genunchi, îi fură zâmbetul și roșeața obrajilor, ascunzișul din privire. Simțind-o că vrea să plece o caută în târg, o celuiesc, o târguiesc, promit totul pentru a o zădărnici sau redobândi. îi cântă, îi descântă, o duc la cotătoare, o bosconesc, numai și numai pentru a zăbădi mai mult în lumea lor.
Ei știu că tinerețea este un dar care își are rânduiala și rostul ei, unul coborât de Sus. Ei știu că vine și trece, din om în om, plecând de la unii și dăruindu-se altora, că omul poate trăi și retrăi tinerețea la vremea ei, apoi prin copii și nepoți, prin bucuria unei vieți împlinite. Conștiința că Dumnezeu le rânduiește pe toate la vremea potrivită, așa cum rânduiește venirea ploilor la vreme, și trecerea anotimpurilor în înșiruirea de la începuturile lumii, le dă dreptul să transmită urmașilor credința unei ordini divine în care ne vom regăsi mereu.
Tinerii noștri feciori și feciorițe de țărani hoidăzăzeni s-au născut iubitori de frumos: poeți și horitori care au știut, ca nimeni alții, să facă din tinerețea lor o hore, o poezie. Cu ea au petrecut pe drumul satului punând în cântecul lor tânăr de toate... și lacrimă, și neîmplinire, și tihnă, și bucurie... pe toate le-au doinit Ei știu că tinerețea este un dar care își are rânduiala și rostul ei, unul coborât de Sus. Ei știu că vine și trece, din om în om, plecând de la unii și dăruindu-se altora, că omul poate trăi și retrăi tinerețea la vremea ei, apoi prin copii și nepoți, prin bucuria unei vieți împlinite. Conștiința că Dumnezeu le rânduiește pe toate la vremea potrivită, așa cum rânduiește venirea ploilor la vreme, și trecerea anotimpurilor în înșiruirea de la începuturile lumii, le dă dreptul să transmită urmașilor credința unei ordini divine în care ne vom regăsi mereu.
Tinerii noștri feciori și feciorițe de țărani hoidăzăzeni s-au născut iubitori de frumos: poeți și horitori care au știut, ca nimeni alții, să facă din tinerețea lor o hore, o poezie. Cu ea au petrecut pe drumul satului punând în cântecul lor tânăr de toate... și lacrimă, și neîmplinire, și tihnă, și bucurie... pe toate le-au doinit.