Dincolo de litera scrisă, nuanţat eseistică, a acestor intervenţii, ceea ce îmi amintesc este neobişnuitul impact pe care vorbitorul – reuşind să menţină un subtil echilibru între rigoare şi patos – îl avea asupra ascultătorilor. De altfel colaborarea lui cu Memorialul a fost mult mai largă decât aceste intervenţii: îi datorăm o mare parte a documentării despre Procesul Scriitorilor Germani, devenit subiectul unui perete de muzeu, ca şi traducerea – şi completarea cu date despre persecuţiile împotriva saşilor – cărţii Cronologia şi geografia represiunii comuniste în România. Recensământul populaţiei concentraţionare (1945-1989) de Romulus Rusan, adevărat compendiu al studiilor desfăşurate ȋn cadrul Academiei Civice.
Şi totuşi, pe Hans Bergel nu l-am cunoscut decât citindu-i cărţile. Iar asta s-a întâmplat târziu, abia atunci când au început să fie traduse ȋn limba română. Abia când am citit romanele Cînd vin vulturii şi Dans în lanţuri, abia când am citit eseurile din Întoarcerea lui Ulise am avut sentimentul că, în sfârşit, îl descoperisem pe omul pe care îl ştiam de mult, dar care – oricât de extraordinar – era mai puţin decât scriitorul în stare să-l descrie. La această descoperire a contribuit fără ȋndoială şi excelența traducerilor realizate de profesorul George Guțu, ȋntr-o limbă română de o frumusețe şi o fluiditate care creează impresia nemijlocirii atât de convingător ȋncât adesea, citindu-l, am uitat că Hans Bergel nu este scriitor român. Pentru că, asemenea oricărui scriitor adevărat, în toate cărţile sale Hans Bergel vorbeşte despre el însuşi, doar că în acest pronume reflexiv, în cazul său, se cuprinde destinul saxonilor deveniţi transilvăneni, Transilvania cu munţii, pădurile şi oierii ei români, homo transilvanus ca reprezentant al Europei de Sud-Est, această parte a Europei cu tragediile şi obsesiile sale, şi chiar lumea întreagă (pe care, devenit liber, după ieşirea din ȋnchisoare şi emigrarea ȋn Germania Federală, o străbate, o descoperă, o contemplă şi o analizează, din America de Nord în Africa şi din America de Sud ȋn Noua Zeelandă). Cred că nu exagerez considerându-l pe Hans Bergel cel mai reprezentativ scriitor al Transilvaniei, văzută ca loc de întâlnire şi convieţuire a mai multor etnii, religii, tradiţii, mentalităţi, într-o devălmăşie fertilă, generatoare de vitalitate şi sens. Nimic din ceea ce o formează nu-i e străin autorului Foii de suflet pentru un oraş transilvan, adevărat imn – patetic, dar nu lipsit de severitate, îndrăgostit, dar nu lipsit de ironie – dedicat Braşovului şi Ţării Bârsei.

Ana Blandiana