Întomnatu-m-am și eu de-o vreme tot adunând clipite de veșnicie din trecuta mea viață de până acum, picurate cu amintiri triste sau îmbucurate, pe care, așa cum face fiecare dintre noi, le țin încă tăi¬nuite într-o țandără de gând. Și, parcă tot mai des, de la o vreme le scot de-acolo atunci când sufletul meu tânjește după ceva ce-a fost cândva bun și frumos, curat, înălțător și adevărat, tânăr și sănătos, înaripat de-atâtea vise și atunci mă-ndulcesc și eu cu trăirile și plăcerile cele trecute.
Dar cât de mult și mai ales cât de diferit sunt ele față de cele din ziua de azi! Pe-atunci, în vremea mea, mai erau încă trăiri adevărate, de drag de neam și de țară, de locul de născare al fiecăruia, mai era încă respectul cela cuvenit dat părinților, lege de necălcat, era vremea când credința noastră o socoteam a fi for¬ța cea mereu izbăvitoare la toate relele și durerile vie¬ții, când satul era locul cel fău¬ritor de bunăcuviință, de respect, de conștiință civică, când familia, dascălul și preotul erau cei care pregăteau cu adevărat copiii pentru viață, când bunăstarea stătea în hotarul și „zilnicita” muncă a fiecăruia pentru a avea îndestulare și mereu cele de îmbucătură, când un Paște și un Crăciun erau așteptate și trăite cu adevărat și mai câte altele și altele.
Și iată cât de mult s-au schimbat toate acestea doar în cursul unei vieți de om. Satul nu mai duce-n spatele său ,,veșnicia”, s-a uitat pe sine, s-a-ntinat și s-a îndulcit cu toate păcatele lumii și-a uitat fru¬moa¬sele datini și obiceiuri, s-a pustiit de copii, îmbătrânind, iar cu fiecare zi ce trece, pierzându-și rostul, nu mai e dragostea de neam și țară, scutul cela care a ținut la adăpost neamul nostru pe huma cea lăsată mereu moștenire rând pe rând, din tată-n fiu, a slăbit credința mult prea mult, nu mai e unire între frați și neamuri, ne căutăm de-acum rostul prin alte țări, pribegindu-ne, înjosindu-ne, slugărind în umilință străini înavuțiți din munca noastră. Și ce-i mai rău e că ne-am hoțit, ne-am lenevit, ne-am înstrăinat unii față de alții, față de țară, de părinți, de dascăli, de prieteni, iar de moșia sfântă și stră¬veche nici că ne mai pasă.
Fie dar ca și prin poezia mea, eu, nimicul acestei lumi, să pot pune în inima domniilor voastre picurul cela de speranță și de curaj care vă lipsește în a schimba lumea, în a o face mai frumoasă și mai bună, așa cum ne-o dorim și așa cum o merităm, după toate pătimirile și nevolniciile vremilor prin care am trecut până acum.
Așadar, rugămu-Te, Doamne, dă-ne nouă acum, în această încâlcită vreme când ne paște încă pustiirea sufletului, puterea de a rămâne uniți, buni, iertători și iubitori de adevăr, aici, în cuibarul unde ne-ai pus să fim sămânța cea înnoitoare a lumii, la vremea cea hărăzită care va să vină când va fi vrerea Ta.

Mircea Dorin Istrate