Întoarcerea genezei în cuvinte

De ce poezie? O întrebare care merită un răspuns. Poezia – lumi coborâte în cuvinte, fiecare poezie – o lume aparte, o unitate în sine. Poezia – mesaje abstracte, dar condensate ale naturii, ale lucrurilor, celor înţelese şi neînţelese, celor crezute şi necrezute, celor presupuse, dar fără dovada palpabilului – este trăirea intimă a sufletului care se mărturiseşte, cântă şi dansează, sau deplânge aparenta tăcere a luminii acoperite de materie, cerând răspunsuri. Poezia este informaţie extrem comprimată, care poate să conţină, prin bogăţia şi intensitatea interioară – în comparaţie – chiar pagini întregi de proză, unde, cum ştim, relatarea e mult mai amplă. În poezie însă, dacă te ţii de firul Ariadnei, vei intra şi vei ieşi nevătămat dintr-un labirint mult mai scurt, fără să fi luptat cu timpul, sau, asemenea lui Tezeu – cu minotaurul… dar, poate, descoperind privelişti de lumini şi satisfacţii, în oglinda ta interioară…
Prezentul, acest „acum” este subiectul principal al poeziei, cel puţin la dezvelirea începutului de drum, căci ea, poezia, încearcă să pătrundă în substratul de dincolo de vizibil şi palpabil, meleaguri, cumva bine ştiute şi cunoscute în adâncul înţelepciunii instinctului nostru. Ca exemplu – trecutul şi viitorul – noţiuni, derivate temporale inventate de noi, în lipsa înţelegerii dimensiunii „timp”, care, de asemenea, nu are caracter de „realitate”, timpul – trecutul şi viitorul aşadar, nu există: sunt doar himere… Sămânţa de grâu încolţeşte, ca noi, purtând în sine germenii de neclintit ai Creaţiei: există! Acum! Îi cunoaştem provenienţa (trecutul) şi îi ştim fructul (viitorul) prea bine, îl vom culege într-o bună zi, când noi, trăindu-ne credinţele şi iluziile, ne vom fi metamorfozat – repetând permanent procedura – în „haina” purtată o întreagă viaţă- mereu în prezent…

Autorul