Conform raționamentului inductiv al antonimiei sau al bifurcării, să amintim tangențial cu amărăciune, între cele negândite, o categorie brutală ce ne bruiază tihna cotidiană, anume categoria lucrurilor nesimțite, din păcate tot mai frecvente, împotriva cărora ne încumetăm a lupta cu arma poeziei.
O asemenea armă specifică mânuim în această plachetă, foto-haiku, acel vector aproape magic de confluență între imagine și cuvânt, între cele văzute și cele nevăzute, între instantanee captate de memoria unui aparat și trăiri captate de memoria emoțională, între gând și rostire, între văzut și negândit, dar trăit.
Trei mătăsoase șuvițe de viață se împletesc în ceea ce japonezii numesc haiga (desen însoțit de haiku): imaginea, vorba și simțirea. Optăm aici pentru substantivul „simțire” în loc de „sentiment”, pentru a îngloba în el senzațiile vizuale și olfactive, eludând, în același timp, sofisticatele sentimente precum iubirea sau ura. Preferăm „vorba”, pentru a nu atenta la sacralitatea Cuvântului, cu majusculă.
Consonantă cu armoniosul tristih nipon, în deplina-i prozodie clasică, această tricoloră împletitură din cea mai fină mătase a simțurilor și gândirii, și-a revărsat din belșug înrâurirea asupra mea de-a lungul celor patru ani și jumătate parcurși în arhipelagul japonez, îmbiindu-mă cu ale sale sincronii simplificatoare, dar revelatoare, să mă înfrupt din cotidiana efemeritate magică a trăirii, precursoare a unei perpetue civilizații nipone.
Se spune că o imagine valorează cât o mie de vorbe. Ni se întâmplă fiecăruia să ne trezim eliptici de vorbe în descrierea unui peisaj, unei stări de spirit, unei impresii. Poate exact atunci ne salvează o imagine, un instantaneu, în felul acesta rostogolindu-ne diafan spre foto – haiku, de unde tabloul, la braț cu logodnica sa, rostirea, iradiază emoții. Dacă între cele 1000 de vorbe subînțelese dintr-o fotografie se regăsesc, măcar fragmentar, cele trei versuri ale unui haiku, atunci demersul nostru și-a atins scopul.
Dimensiunea spațială a limbajului se reliefează prin textul scris. Acesta din urmă, însă, limitat propriului univers, nu deține capacitatea de a reprezenta materia tangibilă, așa cum o face fotografia. Prin foto-haiku, spațiul lingvistic, limitat, se îmbogățește infinit cu inexprimabilul spațiu al imaginii. Într-un alt sens, imaginea surprinsă de camera foto își îmbogățește la infinit semnificațiile, prin efortul textului de a suprinde esențele, iar atunci când literalitatea textului devine literară, putem aspira la sublimul mariaj cuvânt – imagine.

Autorul