În inima satului

„Forța artei e mare” (Timotei). Eu nu am pretenția că scrisul meu este artă, până acolo e cale lungă. Scrisul meu, dacă nu este artă, sigur este microb.
Iată-mă, deci, din nou, în fața biroului meu liniștit, melancolic, în tăcere și pus pe scris.
Pentru mine, orice frază auzită, care este mai deosebită, reprezintă o provocare și de multe ori este prin dezvoltare, tema unei poezii.
Nu știam atunci că produce dependență și nici nu știu dacă să-mi pară rău ori bine. Pentru mine am scris, pentru oricine, dar mai cu seamă am scris pentru părinții mei, care au murit fără să citească o poezie din cărțile mele, nici măcar cele scrise despre ei.
„În inima satului”, acolo mă văd împreună cu voi, doinind, jucând, plângând, oftând, râzând! Acolo, cu voi împreună, mă simt „eu”, după ce am plecat dintre voi nu mai sunt decât o „copie”. De aceea continuu a vă dedica ceea ce inima și sufletul îmi dictează.
Tâlcul scrierilor mele nu poate fi înțeles decât de noi, cei care simțim la fel. Cum suntem noi? La fel ca ceilalți, numai că noi suntem noi, suntem ai noștri și ne avem pe noi...
Voi scrie în continuare, atâta timp cât mintea mea va fi întreagă. Așa că, dragi cititori, vă rog să fiți îngăduitori. Voi să fiți îngăduitori, iar eu să vă iubesc în continuare, dedicându-vă tot ceea ce scriu.

Autorul