Pe la ceasurile amiezii, când i se făcuse foame și se gândea că nu ar fi rău să ia o gustare, Lipici a văzut un nor care i-a atras atenția. Nu era un nor cum erau toți ceilalți. Pufos și copilăros, din înaltul cerului norulețul i-a zâmbit numai lui, cu obrajii rumeniți de soare. Norul stătea nemișcat și-l privea pe el, pe Lipici!
- Cum te cheamă, noruleț?
Lipici privea norișorul cu ochii săi nevinovați.
- Nu vrei să-mi spui? Nu vrei să te joci cu mine?
Poate că norul nu avea nume.
- Te numești Pufuleț! a hotărât Lipici. Așa te voi chema de fiecare dată!
Ca să-l încânte pe noul său prieten, Lipici a început să facă tumbe prin iarbă și i s-a părut pentru o clipă că Pufuleț chiar râde în hohote.
- La revedere, Pufuleț, pe mâine!, și-a luat Lipici rămas bun de la prietenul său, norul.
Dimineață a ieșit din căsuța lui și a privit cerul, pregătit să-și salute prietenul. Pe cerul verii pluteau nori indiferenți, cu forme diferite, unii mai veseli, alții mai morocănoși. Dar norișorul lui, Pufuleț, nu era nicăieri!
îi venea să plângă, dar își stăpânea cu greu lacrimile. Se întorceau Dia și Ted și el n-ar fi vrut ca ei să-l vadă trist.
Atunci Lipici a hotărât că nu se va mai face nor!
A, uite, și-a amintit! Zdreanță! Așa îl cheamă pe cățelul care fura ouă de la găină și pe care l-a pedepsit gospodina!