Povestirile lui Mihai Sas sunt înfășurate într-o aură venită parcă din serenitatea pe care i-o conferă senectutea contemplativă. Întâmplările sunt pline de vioiciune și – dacă nu l-ai cunoaște pe autor – ai putea jura că textele aparțin unui autor aflat în floarea vieții. Firul epic împletește, în mod fericit, realitatea imediată cu ficțiunea. Lumea lui Sas este una a trăirilor domoale, personajele sale, chiar atunci când trec prin situații tensionate, sunt conduse în mod iscusit spre un final al calmului și echilibrului. Nimic nu pare forțat în aceste proze, autorul nu este un sfătuitor, un dascăl de morală sau etică. El își spune povestea limpede, fără hățișuri moderniste, și cu toate acestea reușește să asigure textelor sale o prospețime, dacă nu chiar o înviorătoare iconoclastie.
Pentru Mihai Sas, scrisul este un act taumaturgic, un ritual esențial prin care autorul îmbibă cu substanță narativă locurile și faptele prezentate. Lumea care freamătă dincolo de cuvinte este una serafică, a pilduitorului echilibru ontologic, acolo unde cititorul grăbit este invitat să se așeze și să se odihnească, pentru că universul livresc al autorului nu este altceva decât un simbol al omeniei, acolo unde sensurile existențiale sunt descâlcite cu înțelegere și răbdare. Scriitorul a trecut prin lume și lumea a trecut prin el, iar efectul acestei tranziții circulare, sunt povestirile de față, pline de lumina iradiantă a unei bonomii care parcă vine din alte vremuri.
De la o carte la alta, neobositul Mihai Sas dovedește o vigoare stilistică surprinzătoare, textele devin tot mai articulate și mai temeinic țesute în pânza întâmplărilor imediate. Cartea se citește cu ușurință, pentru că autorul stă mereu aproape de cititorul său, de parcă i-ar șopti: „intră în labirintul meu, ca să nu te rătăcești”!

Felician POP