Atracția pentru publicistică, pentru colaborarea cu proze de dimensiuni nu prea mari (evocatoare de realitate felurită), cu creații poetice, sau chiar cu eseuri și reportaje – denumite chiar ca atare – , și apariția în diverse reviste din țară (sau în volume colective), relevă o altă caracteristică importantă a preocu-părilor literar culturale ale sale. Și aceste aspecte au legătură cu faptul că autoarea menționată a fost o vreme [scurtă] dăscăliță, acordând o atenție deosebită informării și educării de sine și a celorlalți, pe parcursul întregii sale vieți. Trecerea de la aceste specii ale literaturii la textele cu încărcătură istorică foarte pronunțată (care nu mai pot fi taxate ca aparținătoare literaturii), propriu-zisă, tentație a istoriei pure inserată și în unele lucrări ale sale dinainte de 2012, s-a accentuat și mai mult după ultimul an menționat, mai ales în cadrul unui studiu realizat în colaborare cu domnul Iromin Marțian (deosebit de important, prin încărcătua sa documentară), precum și prin intermediul unui eseu, cu valențe istorice substanțiale, la modul plăcut modelate, ca în creațiile literare, dedicat Bibliotecii sătești din Leșu Ilvei (cu originalități de do-cumentare și interpretare care-i aparțin doar autoarei – ceea ce este spectaculos, nu numai pentru istoria locală, ci și ca metodă de stoarcere de informații despre trecut, a unor simple exemplare de carte, rătăcite, provenite din biblioteca menționată, care sunt adevărate bijuterii informaționale, în ciuda aparentei lor banalități – ).
Ca atare, credem că și noul volum al Veronicăi Oșorheian va reuși să starnească interesul cititorului preocupat de trecutul nostru real, sau de prezent, de realitatea înconjurătoare, dar și de modul în care autoarea transpune artistic stimulii inspiraționali din exteriorul său (din realitatea obiectivă), cum îi prelucrează – conform rețetarului său subiectiv (deși, ea întotdeauna încearcă să se obiectiveze, să nu fantazeze – de unde și atracția pentru reportaje, sau studii istorice), inclusiv de modul său personal în care se străduiește, cu încăpățânare admirabilă, să se împotrivească aneantizării, de neocolit (în durata istorică lungă), a oricărei creații, salvându-și, cel puțin încă un timp, lucrările mai recente, într-un nou volum al Colocvialului (cu mare dragoste de a întreține mereu și un dialog viu, cu toți cei interesați de literatură, cultură și istorie românească, oricare ar fi ei).

Gabriela Mircea