Cântecul a însoțit dintotdeauna familia și comunitățile umane, atât cele urbane, dar mai ales cele rurale, specifice mediului românesc. Cântecul a fost și este specific fiecărei zone folclorice, dar are și multe legături și filiații de ordin general și particular, datorită zonei geografice, moșteniri acumulate în cadrul obștiilor sătești, grupate începând cu Evul Mediu, pe anumite “țări și țărișoare”, unde populația dominantă a fost și este cea românească.
După aprecierile mai multor specialiști în domeniu, primele cântece sub formă de balade și doine le-au pro-movat și susținut haiducii între secolele XVI și XVIII. Haiducia a fost o manifestare social-istorică, o puternică mișcare antifeudală, pentru zdruncinarea iobăgiei impuse de marii magnați de pământuri din Țările Române, urma-rea marilor tributuri și taxe impuse de imperiile otoman, țarist și habsburgic, o contradicție profundă din sânul orânduirii feudale.
Majoritatea cântecelor incluse în această carte se cântau până la cel de-al Doilea Război Mondial și până în 1985-2000, când erau la modă, la baluri, serate literare, reve-lioane, nunți etc.
Aceste cântece exprimă dragostea față de satul natal, melancolie, doine, cântece de petrecere, cântece de dra-goste, cântece de nuntă, cântece de jale sunt semnificative și specifice neamului românesc.