Mărturisesc că întotdeauna m-au impresionat – și continuă să mă impresioneze – creațiile populare, indiferent de gen, pe care le consider adevărate comori de spiritualitate românească, pe deplin doveditoare a forței interioare pe care țăranul român a purtat-o în el veacuri la rând. De unde altundeva, dacă nu din noblețea sufletului țăranului român puteau ieși minunatele noastre doine și balade, frumoasele cântece populare, toate tradițiile și obiceiurile care ne-au însoțit în istoria noastră ca națiune și care ne-au dăruit, ne-au susținut și continuă să susțină identitatea noastră națională?! Ce minunat lucru! Ce nobilă misiune!
Acești creatori de frumos au trăit printre noi, de cele mai multe ori sub semnul anonimatului.
Un astfel de om a fost și Maria Gălățan, o vrednică țărancă din Milaș, satul natal al Fericitului Cardinal Iuliu Hossu, cel dintâi Cardinal al românilor, statornică și fidelă credincioasă a Bisericii noastre în timpul prigoanei.
Pe Maria Gălățan am cunoscut-o cu ani în urmă prin intermediul câtorva dintre poeziile pe care le-a scris și care au fost publicate în presa blăjeană, dacă bine îmi aduc aminte, într-una din edițiile „Calendarului de la Blaj”. Am fost de-a dreptul impresionat de frumusețea și simplitatea cu care Maria Gălățan a știut să exprime în scris gânduri, trăiri, sentimente, amintiri... Toate legate de satul său, de evenimente dramatice din viața Bisericii și a țării, de oameni de seamă ai Bisericii noastre care, cu demnitate și cu nezdruncinată credință, au înfruntat vremuri grele și tulburi.
Scrise într-o limbă simplă, dar plină de savoare, purtând puternic amprenta poeziei populare și fiind sub o evidentă influență a învățăturii creștine care propovăduiește și îndeamnă la iubire și iertare, poeziile Mariei Gălățan sunt o cronică versificată a unor timpuri trecute, aducătoare de suferință, de mare suferință, dar în care, la focul iubirii de Cristos, s-au călit caractere și conștiințe care au ținut vie în anii prigoanei lumina credinței în Biserica Greco-Catolică din România.
Reeditarea lucrării de față arată că poeziile Mariei Gălățan nu au fost create doar pentru circulație orală. Republicarea acestui volum este, de această dată, și un semn de pioasă aducere-aminte față de autoare – plecată nu de multă vreme dintre noi – care a lăsat în urma ei nu doar amintirea unei vrednice țărănci din inima Ardealului, ci și proba talentului ei de versificator, pus cu măiestrie în slujba evocării unor momente din istoria relativ recentă a Bisericii noastre.
Consider foarte semnificativă publicarea celei de-a doua ediții a volumului în anul 2025, an dedicat Cardinalului Iuliu Hossu, prilej în care suntem chemați să conștientizăm în mod cu totul deosebit moștenirea spirituală de neprețuit pe care Cardinalul ne-o lasă, tăria, eroismul, curajul și sfințenia lui. Cuvintele rostite de el, din domiciliul forțat, evocând arestarea și întemnițarea sa și a celorlalți episcopi greco-catolici, au astăzi un ecou cât se poate de actual și de profetic: „Istoria nu s-a terminat aici!”. Iar istoria i-a dat și îi va da dreptate lui Iuliu Hossu!
Doresc tuturor celor care vor citi poeziile Mariei Gălățan să simtă frumusețea, forța și noblețea „gândului unei țărănci”, consăteană a Cardinalului, om al credinței, om al luminii.

†Cristian Crișan
Episcop auxiliar al Arhieparhiei de
Alba Iulia și Făgăraș

Trăim într-o lume în care, din păcate, ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de lucrurile simple, care nu de puține ori sunt cele care dau consistență și sens existenței noastre și ne conduc spre adevăratele și eternele valori ale vieții.
Lumea aleargă azi după himere; verbul „a avea” se conjugă cu obstinație parcă în detri-mentul verbului „a fi”. Găsim din ce în ce mai puțin timp pentru noi, pentru sufletul nostru, pentru sufletele celor din jurul nostru.
Într-o astfel de lume, Biserica își are fără îndoială rostul și misiunea ei.
Nu mă opresc acum asupra acestui subiect.
Aș vrea să spun însă că un rol important în asanarea morală a societății în care trăim îl are și fiecare credincios – „N-o să schimb eu lumea!”, ar putea spune fiecare dintre noi. Și lucrurile chiar așa și stau. Singur n-o să pot face nimic. Împreună însă, toți cei care ne regăsim în Biserica lui Cristos și în Învățătura Lui, putem fi o forță în fața căreia răul, deșertăciunea și pierzania ar da înapoi.
Condiția este ca fiecare dintre cei care alcătuiesc acest „tot” să trăiască din plin credința și să folosească așa cum se cuvine harul, darul, talentul primit de la Dumnezeu.
O țărancă din Bistrița-Năsăud, Maria Gălățan este numele ei, ne oferă un astfel de exemplu.
Deși neumblată prin școli înalte, cum singură mărturisește, vrednica țărancă din Milașu Mare demonstrează un remarcabil talent – aș îndrăzni să spun chiar artă – al versificației. În stil popular, este adevărat, însă de o profunzime și o subtilitate a ideii, cum rar întâlnești la un om a cărui preocupare coti-diană nu este nici pe departe cuvântul.
Bucurie, durere, resemnare, speranță, iubire, credință – sunt principalele jaloane care direcționează ideile exprimate subtil sau direct în versurile acestei minunate țărănci – credincioasă statornică a Bisericii Greco-Catolice – care dă tâlc cuvântului cu atâta măiestrie.
Personal, poeziile Mariei Gălățan m-au emoționat. Exprimarea neaoș ardelenească – dar nu numai – a avut darul de a mă duce cu gândul în satul copilăriei mele, în lumea curată sufletește a țăranilor mureșeni ale căror principii morale și creștine au fost valori la care m-am raportat și mă raportez încă.
„Pe ai tăi cântăreți, Născătoare de Dumnezeu, (...) întărește-i întru dumnezeiască mărirea ta, cununilor măririi învrednicindu-i”.
(Acatistul Maicii Domnului)

†Virgil,
Episcop de Oradea

Cartea ei de poezii poate fi citită ca o „cronică versificată” – specie literară cu o tradiție îndelungată în literatura română. Este o poezie în care pretextul epic, o întâmplare trăită, un eveniment important, îndeamnă la relatarea lor, însă de cele mai multe ori ase-menea situații solicită poeta la exprimarea unei atitudini lirice. Ca și cronicarii din vechea noastră litera-tură și, în fond, ca și în parabolele evanghelice, Maria Gălățan nu scrie această „cronică versificată” numai pentru că are această virtuozitate a stihuirii, ci pentru învățătura urmașilor, așa cum ne și spune: „Și de-aceea eu v-am spus,/ Ca să știe și nepoții/ Cum am suferit cu toții.”
Carte cu stihuri îndurerate de suferințele trecute, dar și cu străluciri de speranță, Gândul unei țărănci este luminat de învățătura creștină a iubirii, care-i dă sens și valoare etică.

Ion Buzași

Am scris aceste versuri...
Sunt o simplă țărancă din Ardeal, județul Bistrița-Năsăud, comuna Milaș, satul în care s-a născut Episcopul Dr. Iuliu Hossu, primul Cardinal român. Din dragoste pentru religia noastră Greco-Catolică pe care ne-o lăsat-o Domnul nostru Isus Cristos, am scris aceste câteva versuri, gândindu-mă să rămână ceva amintiri din trecutul nostru greu pentru tinerii de azi, care prea puțin știu cât am suferit și câte am trecut noi în timpul comunismului ateu.

Maria Gălățan
(1931-2024)