Personajele Eugeniei sunt mereu perfecti¬bile, cu dorință de corijabil, de expiabil și ispășindu-se în final. Existența în proza ei ne frapează prin extrema simplitate a mecanicii vieții. Dar trebuie să acceptăm și evidența că lumea nu este prinsă în prozele ei în formule binare sau, vai, în simple opoziții. Însă complexitatea psihică, dezgustul vieții și atâtea alte bășici pesimiste de acest fel cedează locul unei anume vrăji a vieții, unui optimism poate puțin trist (căci așa e viața, nu avem ce-i face), dar reconfortant. Desigur, există și multă nefericire în prozele ei, umilință, suferință, vanitate rănită. Dar acestea sunt nimic în fața iubirii și încrederii în oameni, care se degajă până la urmă, ca printre cahlele de teracotă ale unei sobe vechi și bune de la țară.
Așadar, Furtunile sunt mai totdeauna mori de vânt donquijotești (spun aceasta gândindu-mă doar la locul unde Eugenia lucrează de mulți ani, căci scriitura dumneaei nu are nimic donquijotesc) degrabă trecătoare și întăritoare pentru sufletul omenesc. Sunt, cu alte cuvinte, aceste furtuni familiale depășite, soarta nu o prăvălește. Eugenia Petruse alege o cale în viață pentru personajele sale, aceea a voinței și dorinței de iubire și viață ale unor femei care nu încetează niciodată să lupte. Este o subtilă explorare a sufletului uman, fără nimic spectaculos în faptele vieții, dar cu atât mai măreț în lăuntrul omenesc. Sursa externă a faptelor este chemată doar să consolideze credibilitatea substanței narative. Există o fervoare în aceste proze, fervoarea pe care Atotputernicul o cere de la credincioși. Este aceea a unui Paradis invizibil, trăitor însă în noi.
Iar fericiții care pătrund adânc în proza-i vor avea imaginea dintr-o oglindă convexă: după ce s-a îndepărtat în infinit, reapare deodată în fața noastră, așa cum apare dintr-un nu știu unde al infinitului și Grația. În starea Ei cea mai pură! Și iarăși spun: nu e puțin lucru! Ba dimpotrivă. Furtunile Eugeniei ne aruncă pe malul adevăratei literaturi.

Radu PĂRPĂUȚĂ