Într-un anumit sens, am putea afirma că Nicolae Suciu scrie un teatru în media și în linia dramaturgiei lui Teodor Mazilu și Paul Everac, ei înșiși dramaturgi diferiți, dar nu incompatibili. O demonstrează în aval, prin sinteză, Nicolae Suciu. Această școală (încă nestudiată atent) riscă să se dez¬vol¬te retroactiv într-un teritoriu incomod chiar pentru fizio¬logia recentă a teatrului. Nu e o școală a teatrului cu teză, dar e una care în permanență dă târcoale tezei pentru a o putea dejuca nu prin mari mașinațiuni sau rocade, ci prin linia constantă a satirei, menită să erodeze lent realitatea precum sarea digurile.
Piesa vorbește despre dezgroparea unui mit (scena ina¬u¬gurală are loc „într-un cimitir abandonat”, paradox tragic și absurd a ceea ce defel nu se abandonează) prin referințele ei textuale, prin aluzii: la fel cum Heinrich Schliemann a desco¬perit Troia și a potențat mitul în loc să îl infirme, paradoxal, printr-un efect de real. În groapă e găsit nu Avram Iancu de către Avram Ianțu, ci mitul însuși, sub formă de izvor, într-o infinitate de gropi purtând numele lui Iancu, analogă mul¬tiplicării spațiului scenografic prin iluzia teatrală a unor co¬loane. Este exact punctul în care Nicolae Suciu se înde¬păr¬tează de teatrul cu teză, abordându-i însă ideea. Într-un anu¬mit sens, Fluierul lui Iancu e nu doar o piesă care reabilitează un caracter istoric pe muchie, ci și o piesă despre teatru, o piesă care își freamătă inefabilul la jumătatea distanței dintre ekfrază și punere în abis.
Mitizarea ca totalizare a realului survine aproape la modul filozofic prin replicile de început dintre Avram și Ana, precum și de contextul lor, demn de Dialogurile lui Platon.

Darie DUCAN