Pacientul își continua amintirile. Dar vocea era mereu mai șubredă. Mult mai șubredă decât în cele aproape două¬zeci de ore desfășurare fără odihnă în încăperea de la Sinaia.
– Oare pacientul s-a luat după pierderea calității pro¬fesorului? a întrebat asistenta. Nu cred. E o boală veche...
– Ce mare și ce incomparabil păcat al naturii! Profe¬sorul! Profesorul meu! Homotranstemporalitatea! Idealul profesorului a fost mereu divin, a zis Victor, cu lacrimi în ochi. El voia să spună ceva pentru noi... Ce păcat!
Amândoi, Victor și asistenta s-au aplecat, privind cu ochii mari, spre fața pacientului.
– Figura lui s-a înnegrit, a observat asistenta. Acum privește, Victor!
– Mihail își va înceta amintirile, a spus rezidentul. Sunt sigur. Ce aventură uriașă a parcurs! N-am bănuit că vom traversa împreună acest unic eveni¬ment.
– Nici eu, a afirmat asistenta. Ce facem?
Aproape în aceleași secunde s-a deschis ușa încăperii. Au intrat, fără grabă, doi bărbați maturi.
– Vă rugăm să ne scuzați! Am venit să retragem trupul profesorului Mihail Dacul din școala noastră. Știam că a murit. Doctorul de la școală ne-a prevenit. Avem aprobarea domnului director al spitalului. Au spus să nu vă împo¬triviți și, după ce plecăm noi, după ce îl retragem de aici, vă rugăm să treceți pe la Direcție. Dânsul, directorul, știe despre ce este vorba.
Amândoi, și rezidentul, și asistenta, au confirmat cererea.
Victor Iliescu o privea îndelung pe Maria Grig. Asistenta Maria Grig îl privea îndelung pe Victor Iliescu. Trecuseră împreună prin cea mai nebănuită întoarcere. Alături de un martor al Daciei milenare... Așa credeau ei.
– Eu mă numesc acum Davos. Am venit din Malva, a spus medicul rezident.
– Eu mă numesc acum Zia. Am venit tot din Malva, a spus asistenta medicală. Malva din sufletul meu...
Rezidentul și asistenta s-au privit unul pe altul.
„Profesorul care a murit aici a vrut să ne spună amân¬durora că iubirea noastră poate fi eternă. Dar cuvintele lui n-au ajuns până la noi. Nu știm dacă le-a spus sau le va spune mâine cineva...”.