Volumul de față, Dorul străinătății, continuă filonul tematic al primului volum, reia și aprofundează câteva din motivele de bază ale unei sensibilități ce trăiește un dramatic sentiment al dorului de patria originară, de satul natal și de cei apropiați inimii sale, rămași departe. Poeta își afirmă încă o dată credința că legăturile sale afective și spirituale cu orizontul patriei nu pot fi înlocuite de nimic altceva. Deși nu lipsesc nici poeziile ce fac referință la patria sa de adopție, Israelul, sentimentul dominant al acestor poeme este cel al dorului față de glia natală. Spațiul românesc e de altfel evocat și de poeții evrei originari din România, atâta doar că accentele și nuanțele la Emilia Ataba sunt cu totul altele.
E limpede că pentru poeta originară din România poezia constituie mai mult decât o artă, pentru ea lirismul e o terapie necesară și mântui-toare. Sentimentul înstrăinării vibrează puternic în aceste poeme dramatice, fiind transcris în cuvinte simple și grave. Temele acestui volum se reduc la câteva, nuanțate și reluate obsesiv, în diverse contexte. Simplificând, am putea spune că dorul enunțat în titlu este tema majoră, axul central în jurul căruia se ordonează, ca pilitura de fier sub polii magnetului, întreaga substanță spirituală a volumului. E evocat aici, prin lentila unei tristeți fără leac, satul natal, spațiul magic al copilăriei poetei, surprins în diverse ipostaze. Una din fațetele lumii rurale este cea idilică, a unei copilării fericite, satul fiind văzut în ipostaza primăvăratică a cireșilor înfloriți.
În ciuda aerului în aparență desuet al unora dintre poemele cuprinse în acest volum, ce cuprinde tulburătoare cântece de înstrăinare, confesiunile dramatice ale unui suflet de o mare bogăție și gingășie sufletească sunt convingătoare și emoționante.
Indiscutabil, Emilia Ataba e o poetă de un real talent, de o mare sensibilitate, în pofida unor stângăcii ce i-ar putea fi reproșate. Evoluția Emiliei Ataba trebuie urmărită, în continuare, cu toată atenția și simpatia.

Ion Cristofor