Dictatul de la Viena, din august 1940, cu urmarea sfâșierii din trupul țării a nordului Transilvaniei, eveniment dureros resimțit pe plan național, prin suferințele locuitorilor și prin refugiul silit al unei părți însemnate din populație care a retrăit adevărate „vremuri de bejenie” a inspirat pe o serie de scriitori și gazetari.
Pe lângă articole de protest în presa vremii, s-au scris poezii cu înlăcrimat sau revoltat condei, adunate în trei antologii – Emil Giurgiuca, Transilvania în poezia românească (1943), cea mai amplă, și însoțită de o poetică și vibrantă prefață; Matei Alexandrescu, Ardealul cântat de poeți (1943) și George Togan, Ne cheamă Ardealul (1944). În aceste antologii, alături de Emil Giurgiuca, Mihai Beniuc ș.a., este prezent cu un grupaj iment al Dictatului de la Viena coincide cu două aniversări legate de viața și activitatea acestui poet: 120 de ani de la naștere și 75 de ani de la apariția volumului său, Sângerăriardelene, care i-a conferit și supranumele de poetul „sângerărilor ardelene”. Este și volumul care l-a consacrat ca „poetul refugiaților ardeleni”, care i-a conferit și supranumele de poetul „sângerărilor ardelene”. Este și volumul care l-a consacrat ca „poetul refugiaților ardeleni”.
O serie de retrospective lirice apărute în ultima vreme configurează mai clar peisajul poeziei interbelice din Transilvania. Au fost astfel reeditaţi George Popa, George Boldea, Ion Moldoveanu, Dimitrie Danciu, Radu Brateş, pe lângă numele de mai largă notorietate ale lui M. Beniuc şi Emil Giurgiuca.
Aparţinând acestei generaţii poetice, creaţia lui Dionis Fărcaşiu vine să-i completeze peisajul liric.
Dionis Fărcaşiu s-a născut la 8 februarie 1909, în comuna Mintiul-Gherlii, judeţul Cluj, într-o familie de ţărani. Tatăl său, Vasile Fărcaşiu, a fost un talentat rapsod popular şi satul păstrează încă amintirea înzestrării sale artistice. Evocarea casei părinteşti, a copilăriei luminează adeseori retrospectivele lirice ale poetului, prin asocierea anotimpului tonifiant de renaştere a firii.
Poet „al visurilor risipite”, lirica lui D. Fărcaşiu publicată în ultimii ani mai ales în paginile revistei clujene „Tribuna” şi ale ziarului „Făclia”, cunoaşte o înseninare calmă, şi poezii precum: Permanenţă, Îndemn, Dor, Regăsire, Poem pentru primăvară, Popas îndepărtat ş.a. sunt „cân-tece noi” în creaţia sa nu numai sub raportul tematic, ci şi al tonalităţii strofice.
Pictor de vocaţie, pentru Dionis Fărcaşiu poezia este „un violon d’Ingres” convingător în creaţiile de evocare a satului natal, şi cele câteva încrustaţii lexicale cu iz arhaic de regionalism din zarea copilăriei (ciorlău, todie, târnaţ, gârbă etc.) dau sugestii temporale asupra unui sat ardelean al cărui specific ni-l reînvie numai ase-menea poezii. Cu certe împliniri artistice, dar şi cu poezii care nu trec întotdeauna de pragul intenţiilor evocatoare, volumul lui Dionis Fărcaşiu recomandă un poet care ştie să-şi autodefinească sugestiv nobleţea şi amplitudinea inspiraţiei.