Emil, al treilea în cameră, cel mai mic de statură, cu păr șaten, puțin cârlionțat, sprâncene decolorate de soare, față rotund-ovală, buze bine conturate, sub un nas potrivit ca mărime și cu ochi căprui, iscoditori și neliniștiți, reflecta la spusele colegilor ardeleni, la destinul oamenilor – zdrențuit și nefericit destin; tot gândind la lumea ciudată din jurul lui, lume pe care se străduia s-o înțeleagă, plecând de la te miri ce aspect istoric apropiat sau mai îndepărtat, se trezea reflectând la soarta oamenilor și la acele ființe miraculoase care, chipurile, stabilesc, hotărăsc, torc firul vieții fiecărui individ. În șagă se întreba cum reușesc Ursitoarele (Parcele, la romani) să toarcă firul vieții atâtor și-atâtor oameni, cum de au atâta materie primă, de unde o procură și, mai ales, cum țin evidența milioanelor și miliardelor de destine?! Ce memorie au? Sau câte agende? Apoi, făcând haz, gândea cum era sortit fiecărui individ să-și urmeze destinul, ținând strâns firul tors de ursitoare și, vrând-nevrând, urmându-l orbește prin labirintul numit lume.
O, firul te trage și te duce unde nici nu visezi, iar tu nu poți să te opui! Nu poți să știi ce te așteaptă! Și-apoi, când îți faci planuri să-ți fie mai bine, vrei, nu vrei, vine cea cu coasa și taie firul, sau vine când acesta a ajuns la capăt!