În ce măsură mai funcționează ca specie fabula în România contemporană - într-un mediu în care pamfletul, eseul șarjat, caricatura sunt tot atâtea tehnici directe de abordare critică a realității? Gavril Moisa vine cu volumul său, Fabule trăsnite, să ofere un posibil răspuns. Autor experimentat și deloc ingenuu, poetul forțează din nou mecanismele interne ale speciei, mizând de această dată pe autoreferențialitatea textelor. Gavril Moisa operează practic o rescriere a unei suite de fabule celebre, unele din literatura noastră, aflate inclusiv în manualele școlare, altele din cea universală, uneori doar aluziv, repropunând un cadru modern lecturii. E, dacă doriți, o verificare a valorii de adevăr a moralei fabulistice, fiecare lectură provocând cititorul la o comparație între două concluzii, cea clasică și cea modernă. Dacă la 1848 vițelul se întorcea bou de la studii, se va mai întâmpla acest lucru în zilele noastre? Ludicul acestor comparații de fundal oferă până la urmă o imagine complexă și hilară a unei Românii aflate permanent în tumultul unor schimbări de mentalitate niciodată duse până la capăt. Gavril Moisa versifică fabulele simplu, direct și fără o căutare inutilă de zorzoane stilistice. Povestea primează întotdeauna în fața tehnicii poetice și doar câteodată, din dorința unor calambururi sau prețiozități ironizate versul își tulbură curgerea fluentă. Lectura se dovedește astfel plăcută, iar morala care încheie fiecare text generatoare de umor (chiar dacă acompaniat și de un gust amar). Mircea Bonda, ilustrând volumul, a reușit la rândul său să propună o suită de desene care secondează perfect textele, introducând atmosferă. Da, citind Fabule trăsnite putem spune că specia fabulei continuă să trăiască prosper în contemporaneitate, oferind în continuare un instrument elegant de satiră și morală.

Victor CUBLEȘAN