Cartea propune o temă cu o evidentă relevanţă actuală, dacă nu pentru teoreticienii discursului filmic per se, cu siguranţă pentru semioticieni în general, dar şi pentru semiotica narativă – literară şi filmică –, în mod particular. Căci, spune autoarea: „ecranizarea unui roman este o formă de traducere intersemiotică, fundamentată pe un proces de negociere a sensului”.
Concret, cartea Anamariei Milonean propune o analiză lingvistico-semiotică a romanului lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul, şi a filmului omonim din 1963, în regia lui Luchino Visconti.
Am apreciat ca benefice multe noţiuni cu care se face aici analiza, nu numai din teoria textului verbal, ci şi din cea a textului cinematografic, mai precis, noţiunile legate de specificul semnelor utilizate în discursul filmic, de specificul receptării textului scris, respectiv a textului cinematografic, de caracterul indicial al imaginii (vs caracterul mult mai descriptiv şi explicit al suportului scris), de descrierea metonimică şi metaforică, de metafora filmică, de descrierea reprezentativă, expresivă, de acţiuni.
Mai amintim doar că abordarea aceasta a sensului în diverse sisteme semiotice ridică probleme legate de modul de „reprezentare” a textului scris nu doar în film, ci şi – şi, poate, anterior acesteia – în cea cognitiv-inter¬pretativă: transpunerile filmice multiple ar putea fi, din acest punct de vedere, interesant de studiat, pornind de la „poeticile” distincte ale scriitorilor, pe de o parte, şi ale oamenilor de film, pe de alta, neignorând însă nici receptările multiple ale cititorilor şi ale spectatorilor.

Prof. univ. dr. Liana Pop