Şi totuşi, pe Hans Bergel nu l-am cunoscut decât citindu-i cărţile. Iar asta s-a întâmplat târziu, abia atunci când au început să fie traduse ȋn limba română. Abia când am citit romanele Cînd vin vulturii şi Dans în lanţuri, abia când am citit eseurile din Întoarcerea lui Ulise am avut sentimentul că, în sfârşit, îl descoperisem pe omul pe care îl ştiam de mult, dar care – oricât de extraordinar – era mai puţin decât scriitorul în stare să-l descrie. La această descoperire a contribuit fără ȋndoială şi excelența traducerilor realizate de profesorul George Guțu, ȋntr-o limbă română de o frumusețe şi o fluiditate care creează impresia nemijlocirii atât de convingător ȋncât adesea, citindu-l, am uitat că Hans Bergel nu este scriitor român. Pentru că, asemenea oricărui scriitor adevărat, în toate cărţile sale Hans Bergel vorbeşte despre el însuşi, doar că în acest pronume reflexiv, în cazul său, se cuprinde destinul saxonilor deveniţi transilvăneni, Transilvania cu munţii, pădurile şi oierii ei români, homo transilvanus ca reprezentant al Europei de Sud-Est, această parte a Europei cu tragediile şi obsesiile sale

Ana Blandiana

„Stătea iar neclintit în faţa glasvandului cel mare, cu mâinile încrucişate la spate, privind în afară, spre lac. S-o fi întins din nou ceaţa peste natura înconjurătoare? Oare nu suia cumva din nou vreo făptură prin grădină, venind încoace? Şi ce era cu paşii care se apropiau tot mai mult pe plăcile de piatră? O fi băut cineva în tocul uşii? Fără să privească înapoi Kaltendorff spuse cu un glas lipsit de orice tonalitate: „Intră, te rog. Te-am aşteptat.”
Cât de străin şi de îndepărtat îmi sună glasul, îşi zise el. Dar cu toate că, încă din clipa în care răsuna¬seră primii paşi acolo jos, pe drumul cu pietriş, o caldă bucurie pusese stăpânire pe el, vibrând în el cu exube¬ranţă – cât de uşor şi cât de sigur păşeşte ea! –, iată că acum stătea ca paralizat, cu fruntea aproape de gea¬mul rece, în vreme ce bătăile pulsului îi tropoteau în tâmple. Când înghiţi constată că gâtlejul i se uscase şi-apoi se întoarse cu respiraţia tăiată: „Mamă”, oftă el încercând să-i iasă în întâmpinare acelei făpturi, „te rog să iei loc”, zise el, revenind la fereastră, „te rog” zise el încă o dată în liniştea ce domnea, privind iarăşi fix în lumina de afară. „Mamă”, şopti el agitat, ascultând tropotele din tâmplele sale.
Şi cum stătea aşa, ştiind că femeia cu ochi expresivi, frumoşi şedea în spatele lui în fotoliul de piele roşie, cu cât stătea mai mult aşa, lăsând amândoi ca timpul să treacă, fără să schimbe nici un cuvânt şi fără să se pre¬seze reciproc, Kaltendorff se liniştea din ce în ce mai mult. Tropotul din tâmple i se mai potolise, bătăile nu se mai repetau atât de des ca mai înainte, când se succedau dintr-una într-alta, în aşa fel încât durerea ameninţa să-i arunce corpul în aer. Arsurile din picioarele anchi¬lozate de atâta stat în timpul nopţii ca şi cele din spi¬nare cedară şi ele, putea iar să înghită fără să mai aibă sentimentul acelei frici înspăimântătoare că un pumn uriaş i se strecoară prin gură în trup pentru a-i stinge şi ultima suflare de viaţă.”