Titlul acestui volum îmi pare a marca metoda poetică preferată de autor: prin cuvânt (adică prin poezie) este invocată o prezenţă divină (îngerul inspirator) care deschide poarta sufletului spre trăiri spirituale, spre înţelegeri sau intuiţii profunde, cu rădăcini în subconştient (în amintirile din copilărie), dar în acelaşi timp stimulate conştient, într-o strădanie per¬severentă de depăşire a concretului, pentru a atinge sublimul de dincolo de cuvânt. Fiecare poezie din volum pare să parcurgă într-un fel sau altul aceste trei trepte, pornind de la cuvânt până la o emoţie spirituală care transcende cuvântul.
Volumul se deschide cu poezia „În casa strămoşilor”, în care este descrisă casa strămoșească de la Pădureni, plină de amintirile poetului, dar şi de amprentele mai multor generaţii anterioare. În această veche locuinţă bănăţeană, unde „în sobe arde încă focul viu al Cuvântului”, poetul e însoţit de greieri şi de fluturi, metafore care semnifică alteregouri ale autorului. Greierii apar constant şi în volumele anterioare ale lui Victor Constantin Măruţoiu, întotdea¬una ca expresie a unui glas interior, venit din străfundurile memoriei. Între greieri şi îngeri pare că se ţese o legătură tainică, greierii devenind un fel de îngeri interiori.
Fiecare poezie din volum pare să aibă un ritm al ei, dictat nu de o metrică pedant calculată, ci de fluxul spontan al celui care vorbeşte în ritmul propriei respiraţii. Se simt bătăile inimii poetului, care dă viaţă cuvintelor în versuri mai lungi sau mai scurte, fără semne de punctuaţie, în aşa fel încât spaţiile dintre versuri sugerează rostirea uneori repezită, alteori lentă, întreruptă de ezitări, de o emoţie puternică sugrumând uneori glasul, câteodată înălţându-l într-un strigăt, alteori coborându-l într-o şoaptă abia auzită. Tot în legătură cu expresivitatea limbajului poetic, menţionez şi îndrăzneala creativă a acestui titlu de poem: „Litanii miezonoptice”.