În dimineaţa dinaintea împlinirii vârstei „matusalemice” de patruzeci de ani, aşa cum îi plăcea, mai în glumă, mai în serios, lui Pavel Darian s-o numească, imediat după ce s-a trezit a simţit că nu era deloc în apele lui. Ceva important în felul lui de a fi se schimbase: era plictisit, agitat, n-avea chef de nimic, nici măcar să-şi ia ca de obicei micul dejun, sau să savureze cafeaua tare, aromată şi cremoasă pe care, în alte zile mult mai bune, abia aştepta să i-o aducă soţia lui, Delia. Mai reţinuse din spusele unor foşti colegi de liceu, în cadrul uneia dintre întâlnirile fixate din cinci în cinci ani, că tot pe la patruzeci poţi avea ghinionul să te tre-zeşti şi cu unele semne rău prevestitoare, proprii vârstei critice!... „Cum, drace”, se întreba el nedumerit, „atât de repede se poate ajunge la andropauză? Nu se poate… Nu se poate… Astea-s povești de adormit Mițura”, mai ales că alarma respectivă o aduseseră pe tavă, frumos ambalată, cu tot felul de zorzoane, cei care citesc și acum revistele pentru bărbați, pentru a se da mari cunoscători ai domeniului.
Ceea ce ar fi preferat Pavel în acele clipe de adâncă gândire era valabil nu doar pentru el, ci pentru toţi cei care au avut sau vor avea norocul să atingă dublul vârstei pe care avea s-o împlinească chiar el, a doua zi, sau, mai ştii norocul omului?, poate vreo zece, cincisprezece ani în plus, ceea ce evident că, în ce-l privea pe el, nu prea credea. Cât despre împlinirea „sutei” nici nu îndrăznea să se gândească sărmanul, când a constatat, nu o singură dată, cu o durere surdă şi bine ştiută din tot ce se întâmpla în jur şi aiurea, că se moare de boli nemaiauzite.
Chiar şi când exagerezi sau încerci să faci pe viteazul cochetând cu vârsta, aşa cum probabil se întâmplă chiar în aceste momente cu mine, te simţi tot nedreptăţit de soartă.