Poezia lui Alexandru Purcăruș funcționează în cel puțin două dimensiuni, una metafizică și alta istorică. Prima este vizibilă în poemele care deschid volumul, bunăoară în „De obicei mor singur", „Tata a început să dea înapoi", „Călătorie în timp", „Anotimpuri", dar mai ales în acest „Avertisment" muzical și straniu care reprezintă chintesența primei secțiuni: „Aici nu locuiește nimeni. Nu insistați, vă rog, în van,/ E doar o casă bântuită de mii de duhuri simultan,/ Un straniu punct de întâlnire, un fel de piatră de hotar,/ Un loc pe care Universul nu l-a trecut pe inventar./ Și chiar de ușa e deschisă și nu a cunoscut lăcată,/ Aici nu locuiește nimeni, nici nu va locui vreodată.".
Degustătorii acestui fel de poezie se vor deda cu voluptate la parfumurile ei blânde, la incantațiile formulate în dulcele stil clasic, la acel nu știu ce și nu știu cum care însoțește ma i toate piesele.
În partea a doua a cărții (granițele sunt nemarcate, dar cititorul le intuiește) intră în scenă Alexandru Purcăruș-istoricul, iar universul poetic se schimbă radical, în prim-plan pășind diverse personaje ale istoriei mai mult sau mai puțin recente pe care autorul își poate exersa ironia și spiritul ludic. Excelent și ciclul Miorițelor, debordând de umor și de luare-n răspăr.
Din cartea lui Alexandru Purcăruș - poetul și istoricul - se iese pe ușa din față a poeziei.

loan Es. Pop