„Cioburi de oglindă - Cenuşa ochilor“ este o carte a cărei autoare, Rozi Martin, o dedică tuturor celor care au sufletul înflorit de poezie şi care cred în visurile lor.
Citind-o, mi-a venit în minte una dintre cărţile lui Platon bazată pe Dialogurile de maturitate, respectiv Banchetul, cu ceea ce înseamnă treptele iniţierii desăvârşite şi descoperirea Frumosului de sine.
Poate că vă întrebaţi şi e normal să o faceţi, de ce am început cu filosoful şi nu cu poetul? Răspunsul îl dă chiar naratorul-personaj, Caleb Davis, un copil trecut prin Infern şi care, culmea, se încăpăţâna să şi viseze!
O carte a naratorului - martir, scrisă poate pe nerăsuflate după finalizarea jurnalului, cum de altfel a şi fost citită, şi nu pentru că ultimul ar fi descoperit orizonturi, munţi nestrăbătuţi ci...abisuri, afundări şi ridicări, în sfârşit, pentru ceea ce a fost, poate, închisoarea umană - propria margine, propriile limite sau, cum ar spune Andre Marlaux în romanul său Condiţia umană, închisoare, locul unde timpul se opreşte.
Cartea, de un dramatism exacerbat, necenzurat, îndeamnă la o profundă şi adâncă reflecţie, şi este un bildungsroman, ce înglobează în cele douăzeci şi nouă de capitole psihologia umană, cu riscul de a răni şi de ce nu, de a da o magistrală lecţie de viaţă, observȃnd atȃtea realităţi tragice, aşa cum doar Rodion Raskolnikov, personajul dostoevskian al romanului Crimă şi Pedeapsă, ar putea să îndure.
Este o carte ce merită citită! E uimitoare prin modul în care autoarea a ştiut să îşi aleagă atât personajul cât şi, în calitate de autor implicat, conţinutul.
Poate prea multă pasiune, prea multă durere, care la un moment dat îl implică pe cititor, până la a se face părtaş vieții personajului, dar excepționalul stă în modul în care a abordat, a stratificat, dinlăuntru şi din afară personajul, ca un medic ce îşi consultă şi analizează atent pacientul înainte de a-l opera, pornind la drum fără prea multe șanse.
Consider că meritul autoarei rămâne, incontestabil, prin modul cum a reuşit să trezească interesul şi curiozitatea recenzorului, făcându-l părtaş suferinţei şi, în cele din urmă, bucuriei de a lăcrima, în sfârşit, că viaţa învinge!

Prof. dr. Elena ODĂ