În prozele din Cetatea cu nebuni, compuse cu o artă matură a dozării – minuţioasă, dar neştirbind nicidecum firescul –, observaţia realistă se împleteşte cu fina disecţie psihologică, magia verbului dibuieşte liber în mulţimea interpretărilor posibile, ambiguitatea e exploatată ca trăsătură fundamentală a lumii vorbite, umorul subtil îşi alătură ironia discretă, autoironia e mereu conţinută, iar morala cu iz ardelenesc se înfiripă de la sine printre rânduri. Povestitorul lui Leon-Iosif Grapini descrie întâmplările cu naivitate mimată şi cu sinceritatea albă a copilului care vede şi spune că „împăratul e gol”. Sfătos şi îndoit, înaintează precaut, contrazicându-se, avansează ipoteze, divaghează, într-o polifonie ameţitoare, câteodată încărcată, în stare să relativizeze totul şi să extragă confortul certitudinii din chiar această relativizare a totului. Viaţa se transformă într-o lectură capricioasă, cu reguli şi încălcări de legi deopotrivă de expresive. Miniparabole cu final neaşteptat şi incitant, prozele lui Grapini pot fi citite în mai multe registre.

Irina Petraş