Dacă arta este o Golgotă care cere sacrificii, fiind un rezultat al patimilor parcă fără capăt, iar uneori al pătimirii pe cruce, atunci şi arta lui Gopo şi filmul lui Cărmăzan se înscriu acestei definiţii. Le leagă pe amândouă ideea răstignirii. Imaginea semnificativă în desenele lui Gopo este aceea a Omuleţului răstignit pe o cruce de peliculă. Este imaginea martiriului artistic. După cum imaginea semnificativă în film este aceea a răstignirii unui Iisus – femeie, interpretat(ă) de actriţa Antoaneta Cojocaru, care joacă Golgota şi moartea personajului, ca o autentică tragediană. Şi viaţa lui Gopo a fost o Golgotă, el se consideră un nou Hristos, făcând un gest de recuperare a grozăviilor Holocaustului, atât prin căsătoria sa cu o fată violată de nazişti, dar şi prin însăşi opera lui artistică, de o complexitate tragică, pe care o putem recunoaşte îndeosebi prin desenele sale. Dar chiar veselia ce emană din creaţia să respectă parcă îndemnul Christic, „bucuraţi-vă şi veseliţi-vă”, teoretizat de un Nicolae Steinhardt.
Dintre regizorii din vechea gardă, din generaţia Daneliuc, să zicem, dar mă gândesc şi la ceilalţi vârstnici cât de cât activi după ‘89, ca Nicolaescu, Piţa, Saizescu, Blaier şi până la Nichituş sau Şerban Marinescu, Ioan Cărmăzan a rămas singurul care ţine pasul cu noul val, cu generaţia tânără, căreia îi dă chiar lecţii. Cărmăzan s-a adaptat mereu la pulsul ei, dovedind că în această meserie nu există regizori bătrâni sau tineri, ci o atitudine novatoare, proaspătă.

G. M.