Casta retalianului

Nu era o persoană foarte sociabilă și nici nu era obișnuită să interacționeze cu multă lume, în special cu bărbați, dar asta nu o oprea să vorbească. Ştia că face şi greşeli de exprimare și că are momente în care emoțiile predominau și nu o lăsau să gândească limpede. Important era că reuşea să se facă înţeleasă. A constatat în curând că mâinile îi erau de un real folos. La fel şi expresiile feţei. Corpul ei o ajuta într-un mod pe care nu l-a experimentat niciodată. Se găsea în faţa unui străin. Gândul acesta nu o lăsa în pace. „Şi acum ce să mai zic?” se întreba ea după nici cinci minute de conversaţie.
Nu mai era nevoie să îşi răspundă la această întrebare. Străinul s-a aruncat asupra ei. Deşi ar fi trebuit să se simtă speriată, terifiată de bărbatul masiv, ea percepea o senzaţie de linişte. Un sentiment parental, protectiv o făcea să stea liniştită şi să aştepte. Sângele cald şi roşu a început să îi picure pe faţă. Mantaua largă a străinului o acoperea acum cu totul; corpul lui, la fel. Dar acum, bărbatul devenea din ce în ce mai greu. Trebuia să tacă, trebuia să îndure, trebuia să îşi stăpânească frica. Nu era prima dată când vedea un mort și nici nu era prima dată când trecea prin situații de genul acesta. A văzut multe lucruri urâte de-a lungul timpului, în special de când a evadat și de când este pe fugă. Dar sângele cald care îi umplea faţa îi spunea exact ceea ce nu voia să audă. Îi spunea că de acum încolo viața ei va fi plină de astfel de situații și într-un final va fi ea victima vreunui atac. Şi-a înăbuşit un hohot de plâns.