E iarăși iarnă. Anotimp de spus și ascultat povești. Îmi plac foarte mult, dar oare aici... în acest sătuc... Am uitat să vă spun că, de curând, m-am mutat într-o casă la țară împreună cu părinții mei. Anul acesta am împlinit 11 ani și a trebuit să mă despart de colegii de școală ca să vin aici, în casa bunicii, care a plecat la stele, așa cum spune mama. Ce casă frumoasă... și ce dor îmi este de ea”... își aduce aminte Ilinca, ștergându-și o lacrimă.
Pășind cu teamă prin curtea vastă acoperită cu nea și privind suspicioasă în jur, descoperi un copac bătrân în spatele grădinii. „E așa de frumos!” își spune în gând. „Nu îmi aduc aminte de el... Într-adevăr, eram foarte mică atunci când am fost ultima dată aici. Știu doar că bunica a fost foarte bolnavă și nu prea ne vizita. Era și departe, până la noi în sud, așa cum spunea ea. Așa că părinții mei s-au hotărât să părăsim orașul și să ne mutăm aici, în nord, unde ei lucrează de acasă, iar eu fac școala online. Noroc, pentru că acum mai este puțin și luăm vacanță. Oare am să mă plictisesc aici? Nu cunosc nici un copil de vârsta mea”...
Dar gândurile i-au fost întrerupte de micii fulgi de nea ce se așezau zglobii pe fața caldă a fetiței. A pășit pragul casei cu emoție. Mama își improviza un birou într-o cămăruță, iar tatăl o ajuta. Nici nu au auzit ușa deschizându-se.
O altă atmosferă decât cea de acasă... Acasă! Aceea nu mai este. Părinții o închiriaseră și acum „acasă” era aici, în satul căruia bunica îi spunea Dorffreude. Nu știau de ce, dar așa îi spunea ea.