Eu nu redau realitatea în scrisul meu, realitatea începe de unde termin eu, de acolo vorbește viitorul și tac trecutul și prezentul.
Dorind să evoc răsăritul și amurgul, eșuez mereu, dar cine iubește nu ține seama de piedici. Iubesc scrisul și de aceea nu mă opresc.
Opera mea se zbate rupându-se de ea însăși, desprinzându-se în banalități, fiindcă asta doresc. Mila lui Dumnezeu are și ea o margine, numai pasiunea mea de a scrie, nu.
Mă voi lecui tot cu scrisul care m-a îmbolnăvit. Precum ființa s-a zidit din neființă, tot așa modelul scrierilor e compus din nemodel. Jocul meu de-a poezia este o încercare puerilă, dar este.
Între nimic și puțin este o diferență enormă. Iată, eu sunt puținul. Coloana infinitului minții mele este o coloană abruptă.
Trăim în lumea de azi când nu știm cum să ne exprimăm mai sofisticat și abuzăm de diferite englezisme, spre a ne crea o aură anume. Eu caut să nu fac front comun cu aceștia, ba, dimpotrivă. Eu, feciorul lui Ilarie și al Ravecăi din Zau, copil sărman dintr-o familie cu cinci copii, scriu cu drag pentru voi, cei ca mine, folosind cuvintele noastră: blid, pălitar, hodină, muiere, prunci.
Așadar, stimați cititori, citiți tot ce am scris pentru și despre voi. Mergeți cu gândul acolo unde caut să vă duc. Acolo, la căsuța cu pălitar din satul vostru, unde veți găsi relaxarea benefică pe care ați uitat-o de mult. Să nu uitați să treceți și pe la cimitir, ei vă iubesc încă și de acolo, de unde sunt.