Era Carmen Stănescu, cea pe care o știam dintotdeauna. Cu prilejul acelei vizite, i-am dus un rozar. L-a primit cu mare bucurie și nu s-a mai despărțit de el. Așa mi-a spus nenea Damian.
Pe Carmen Stănescu și pe Damian Crâșmaru i-am cunoscut prin Adela Mărculescu, buna lor prietenă. Și a mea. Adela știa cât o prețuiesc pe Carmen, știa că ea, Carmen, mi-a deschis ochii spre teatru atunci când, copil fiind, am văzut-o în Zoe din „Scrisoarea pierdută”, piesă pe care, de dragul ei, am învățat-o pe dinafară (și-o știu și astăzi), de la „...Rușine pentru orașul nostru să tremure în fața unui om!... Rușine pentru guvernul vitreg, care dă unul din cele mai frumoase județe ale României pradă în ghearele unui vampir!...” și până la „Curat constituțional! Muzica! Muzica!”
Adela știa că pentru mine mulți ani au fost actori, și Carmen Stănescu... Nu mă gân¬deam atunci că va veni ziua în care, cu generozitate, cei doi mă vor accepta în cercul lor de prieteni. Și au făcut-o cu bunătate și bunăvoință, lucru pentru care le sunt și azi profund recunoscător.
Această carte este o „datorie” pe care, moral, o am față de Carmen Stănescu și Damian Crâșmaru. Jucau la Național „Leul în iarnă” de James Goldman. El rege, ea regină, într-o cronică la spectacol am citit sintagma „O familie regală pe scena Teatrului Național”. Atunci mi-a venit ideea să scriu o carte cu acest titlu, care, repet, nu-mi aparține, dar pe care l-am găsit foarte potrivit pentru statutul celor doi mari actori. La ceva vreme după asta, i-am spus doamnei Carmen ce am de gând. „Auzi, Damiane, ce bucurie vrea să ne facă nouă copilul ăsta!”...
Luat de una, de alta, nu am reușit să le fac „bucuria” atâta vreme cât ne-au fost alături... Apoi, ei au plecat... Unul după altul... Și ce gol imens a lăsat în inimile noastre despărțirea de ei!

Ion Moldovan