Ideea scrierii acestui roman mi-a răsucit mințile câțiva ani, aruncându-mă când sus pe creasta valurilor unui entuziasm maladiv, când coborându-mă în niște bolgii întunecate din care cu greu am reușit să evadez. Acest fapt s-a datorat Capricorniei, o fată năbădăioasă, nașparlie din cale afară, cu o psihie imprevizibilă.
Am cunoscut-o cu totul întâmplător la Dinoparc din Râșnov, pe atunci eram student în anul I la Academia de Arhitectură din București, și ea în ultima clasă de liceu. Cine n-a auzit de acest parc amenajat într-o pădure din incinta Cetății din Râșnov, un fel de Disneyland, dar de cu totul altă natură decât cel din America și mai pe urmă de cel din Paris? E vorba de fascinația pe care o exercita asupra marelui public, în special copii, unde în sezoanele de primăvară – vară și toamnă târzie era plin de lume, de mașini, unde se crea un mare haos, căci nu găseau vizitatorii loc de parcare. Așa cum spune numele parcului de distracție, aici erau ex¬puse pe o suprafață întinsă tot felul de animale care trăiseră în neolitic și neozoic, avându-l ca protagonist pe Dinozaur, toate statuile de dimensiune naturală, confecționate din cau¬ciuc și alte materiale sintetice.
Cu alte cuvinte, m-am născut într-o lume plină de sunete, o zonă de vis… Acum hai să ridicăm ancora, că te-or fi căutând ai tăi și-și fac gânduri, că unde ai dispărut...
Ne-am ridicat după ce am achitat nota de plată și ne-am dus spre locul unde parcaseră mașina, un Warburg albastru, la mâna a doua. O așteptau în mașină, tatăl ei tot butonând la celular, dar telefonul Capricorniei era pus pe silențios. Mi-a făcut cunoștință cu ei, iar maică-sa a spus doar atât:
– Era și normal să nu te găsim așa ușor. Uite ce băiat drăguț!
Am dat mâna cu ei, Capricornia m-a pupat pe obraji, le-am urat drum bun și au plecat spre casă.
După câteva zile, Capricornia m-a sunat, căci făcuserăm schimb de numere de telefon și mi-a spus cât de compli¬mentat am fost în casa lor, aflată într-o livadă cu caiși, cireși și alți pomi fructiferi, transmițându-i să mă invite la ei acasă. Ceea ce n-am făcut, deocamdată. Nu din cauza mea.
Ne-am trimis mereu mesaje, ale ei mai zgârcite în metafore și superlative, ale mele doldora de astfel de figuri de stil. I-am spus că învăț să cânt la clavecin și că mă simt extraordinar când învăț să exersez diverse sonate de Mozart, Chopin, Schubert, Rahmaninov.
A fost o poveste frumoasă, smulsă parcă dintr-un manuscris, ori dintr-un scenariu de film...