Care cărți „rămân” și care trec – iute de tot ori domol, pe nesimțite – în penumbră și apoi în uitarea definitivă? Oricare ar fi răspunsul la această întrebare, Istoria ieroglifică, primul roman al literaturii române și unul dintre cele mai complexe scrise până astăzi în această limbă, răstoarnă termenii problemei. El a început prin a rămâne invizibil – din 1705, data când era așternut pe hârtie, și până în 1901 – aproape două secole, abia ultima jumătate de secol punând în scenă descoperirea treptată și valorizarea, ezitantă încă, a acestei creații ficționale cu regim de capodoperă.

Dacă i-au trebuit două secole ca să se nască în conștiința unei literaturi ca a noastră, venind din arhivele rusești, unde s-a păstrat, din câte se cunosc, într-un singur exemplar, și fiind anunțată, în Occident, printr-o notificare aproape ignorată, rămasă fără consecințe, Istoria ieroglifică s-a așezat, totuși, bine în tradiția literară românească la a cărei reinterpretare invită.