Realitatea și ineluctabilitatea fenomenului marii treceri au preocupat dintotdeauna mintea omului, indiferent de statutul și de așezarea acestuia într-un context social, politic, istoric anume. Ce este moartea, ce presupune trecerea de la lumea de aici la lumea de dincolo? Iată întrebări care au marcat constant existența noastră, cu reverberații profunde în opere teologice, literare, filosofice sau artistice, apărute în decursul istoriei umanității.
Nicăieri, însă, acest fenomen nu pare a fi surprins mai limpede, mai deplin, mai direct, decât în creația literar-folclorică a omului simplu, a țăranului care a trăit mereu între cele două repere ale existenței, nașterea și moartea, cu ochii ațintiți, deopotrivă, spre înaltul din care a luat ființă sufletul și spre țărâna dătătoare de hrană, dar și sălaș primitor al trupului, după moarte. Și toate, sub privirea oblăduitoare a Divinității, început și sfârșit, punct de echilibru și reper în momente de greutăți, de ispite, de încercări.
Credința vie, trăită, reiese cu precădere din dialogul omului cu moartea, pe care autorul îl construiește intuitiv, după toate regulile dramaturgiei, punând în gura personajelor replici cu o puternică semnificație. Este o luptă, o încrâncenare între om și nemiloasa moarte, demnă de lupta lui Iacob cu îngerul. Omul se roagă, imploră o amânare din diferite motive, cele mai frecvente fiind reîntâlnirea cu cei dragi sau nevoia de a-i înștiința despre cele ce se petrec în acel moment. Este descris, în aceste fragmente, contextul real și mereu inedit al întâlnirii creștinului cu moartea, cauza decesului, poziționarea celor apropiați (familie sau vecini) și reacția acestora.
Recunoașterea merge aici, deopotrivă, spre cel care a creionat, prin așezarea slovelor pe hârtie, chipuri de Oameni care prin credința și capacitatea lor de a se jertfi și-au dobândit statut de icoană, de simbol.

Anamaria Milonean