Am privit în întunericul adânc și fascinant al necunoscutului. Cu lacrimi în ochi și sfâșiat de dor, brusc am cedat pur și simplu. Am renunțat la cuvinte. Abia când NU a mai fost cuvântul, s-a întâmplat. Miracolul a răsărit din prăpastia rostirilor.
Când am renunțat la ultima pretenție a zicerilor, am realizat poezia. Mai bine zis, poezia m-a realizat pe mine. Această reverie, această realizare excepțională a poeziei a apărut tocmai când am dat drumul mie însumi-ului, când am cedat complet și am renunțat la cuvinte. Poezia a transcens astfel tăcerile spre ziceri, a depășit granițele exprimărilor în liniști.
Din miezul muzicii sferelor și mișcările perfect eliptice toroidale ale astrelor, vâjâitul potent al universului a permis ca vibrația dragostei să răsară din nou în forma cuvintelor.
Iată, poezia s-a întâmplat. Amforele ce țin într-însele ambrozia fină a comunicării s-au spart în mii de țăndări, dezlegând vraja luminii cuvintelor. În simpla mea cedare, în deschiderea totală a cufărului sentimentelor mele, în absența totală a efortului sau a oricărei alte tensiuni dictate de vreo dorință, dincolo de limitele emoțiilor sau ale barierelor gândirii, acolo, în acel minunat punct în care apare o mare claritate, ei bine, acolo s-a întâmplat ceva miraculos și neașteptat.
S-a întâmplat poezia. De la sine. Atunci am înțeles taina, precum un fulger în plină noapte ce a brăzdat cerul măreț al minții mele, am priceput.
Poezia se întâmplă doar atunci când dragostea se-ntâmplă!

Mihai George Corui
Coachzen