Volumul propus de autoare aduce sorii în asfinţituri, fiindu-i specific un impresionant şi proteic ambitus emoţional, traversând o gamă amplă de sentimente, de la tristeţe, melancolie, încremenire a trăirilor, cu alunecări în propriul sine şi trepte existenţiale abrupte, vacuităţi şi plinuri, la tăceri nutritive, ce se deschid în ferestre şi fac loc unei blânde lumini. Totul e viu, pulsează, ţipă, cheamă în şoaptă, se deschide într-o continuitate de început.
Versurile leagă asfinţitul de răsărit, întâlnindu-se tocmai în punctul care le uneşte. Rămân fascinante identitatea, individualitatea antonimelor sufleteşti şi pendularea lor către ceea ce le este opus, ca părţi ale aceluiaşi întreg. Minusul existenţial îşi poartă singur paşii către plus, anunţându-l, pregătindu-l, după cum acesta din urmă îşi întârzie verticalitatea pentru a-l întâlni. E o invitaţie discretă mai întâi spre adâncul din noi, apoi spre altitudini, pentru a ajunge la destinaţia finală a echilibrului.
Calendarul freamătului rămâne o evadare a timpului din timp, iar această evadare anunţă zorii unei entităţi sufleteşti care-şi revendică în Acum rădăcina eternităţii, vorbeşte, trăieşte, respiră şi angajează un limbaj propriu, zămislind un veritabil dicţionar al sufletului. Un astfel de dicţionar se devoalează şi decriptează prin versul liber şi solar, ce se refugiază în poezie. E ceva ce leagă poeziile din prezentul volum de cea de-a 10-a Simfonie a lui Ludwig van Beethoven, şi anume componenta lor neterminată. Volumul în sine nu închide, poeziile nu au un sfârşit, ci ele rămân o uvertură, o simfonie închinată vieţii, cu invitaţia de a fi completată, inovată, recompusă de acordurile şi accentele sufleteşti ale cititorului. Se aştern în căldura versului Crăciunul, promisiunea iubirii, posibilitatea renaşterilor spirituale individuale. Nichita Stănescu vorbea de „secunda gravidă”, iar prezentul volum îmbogăţeşte clipa, înmulţind-o. Simţi că ai câştigat timp, lăsându-ţi sufletul să se plimbe liber prin vers, prin drumuri neumblate din el însuşi, prin dosul timpului.
Prefaţa rămâne o prevestire, un anunţ a unui conţinut, în acest caz poetic. Aş îndrăzni să trimit în sfera profeţiilor convingerea că fiecare cititor, după parcurgerea volumului, în postfaţă, se va transforma în scriitor, căci va rescrie poeziile prin propriile interpretări, instrumente de decriptare şi percepţii, întâlnindu-se mai mult cu el însuşi, cu iubirea, cu ceilalţi, cu viaţa, cu pofta de întrebări şi răspunsuri, cu însăşi căutarea existenţei. Să aveţi poftă de vers, de poezia din voi, din clipă şi viaţă!