Bocetul Șamanului

Poezia lui Bogdan își extrage esența dintr-un soi de mit subteran tentacular, în care trăirile se suprapun peste forța ocultă a unor obsesii indescifrabile.
Versurile lui cuprind o gamă senzorială în care durerea și suferința devin puncte referențiale ce dau o altă dimensiune condiției umane. Poetul este picătura de sânge care are puterea să coloreze un ocean întreg de cuvinte.
El crede că poezia este un fel de „axis mundi”, în jurul căreia pivotează imagini fulgurante, iar inserțiile care brăzdează aceste tablouri dau savoare unui univers deturnant: „Degetul meu ridicat ține cupola lumii”.
Șamanul este indiscutabil un alter ego contorsionat, strivit sub greutatea de plumb a propriilor imprecații.
Șamanul nu mai poate trăi în anotimpul veșniciilor și nici al minunilor. Nu i-a rămas acum decât să bocească la căpătâiul unui lumi cu craniul spart, cu degetele rupte, cu visele alungate pe vecie din templu...

Alex VICOL