Relaţiile familiale derulate intr-un context simplu, fără bombardament informaţional superfluu, ofereau multă frumuseţe şi consistenţă unei vieţi mult mai apropiate de depozitul sufletesc pe care Dumnezeu l-a alăturat trupului nostru prin actul creaţiei. Faptul este atât de duios ilustrat de domnul Emil Proşcan în articolul Poarta grădinii (Despre tăcere). Gânduri în care mă regăsesc cu admiraţie, cu drag, cu regrete, cu speranţă, cu apăsări şi bucurii. Rar mi-a fost dat să citesc un text mai răscolitor în care mă regăsesc cu propriile trăiri.
Există, cum e de altfel firesc, şi unele deosebiri de detaliu. În locul zăvorului porţii din grădină tronează acum un lacăt, care se deschide şi se închide numai din interiorul curţii. O schimbare semnificativă şi pentru trăirile noastre sufleteşti. De câte ori îl închid sau îl deschid, cu repetatele mele plecări şi veniri, închid şi deschid poarta spre propriile trăiri de odinioară. O altă deosebire fericită, în ceea ce mă priveşte, o reprezintă faptul că tatăl n-a fost exilat în Siberia. El era leat 1901 şi nu a fost combatant în cel de al Doilea Război Mondial. Extinderea tensiunilor de la sfârșitul anului 1939 şi începutul anului 1940 au declanşat şi în ţara noastră acţiuni de inventariere şi pregătire a posibilelor contingente de combatanţi în războiului care căpătase o extensie majoră în toată Europa. Între cei convocaţi s-a numărat şi tatăl meu care în anul 1940 a executat vreo cinci luni de pregătire militară fără a fi mobilizat pe frontul de luptă. Datorită vârstei înaintate a fost în cele din urmă lăsat la vatră.