Azi am murit a doua oară

Ionel Federiga scrie de multă vreme, dar ca orice om care pătrunde pe drumurile neumblate ale exprimării artistice, a avut parte de reţineri, emoţii, poate chiar spaime... pe care a reuşit să le depăşească în cele din urmă şi iată-l astăzi la cel de-al treilea volum de poezie, pe care-l semnează şi pe care ni-l propune spre lectură.
Acest volum este o continuare firească a primelor două cărţi semnate de dânsul şi, parcă mai mult decât în acelea, construcţiile sale poetice sunt mai frumoase, mai elegante şi mai puternice.
În acest volum sunt adunate poezii scrise în ultimii câţiva ani din viaţa sa, perioadă de timp în care a trăit intens şi a acumulat o mare experienţă de viaţă. Partea cea mai frumoasă este că, în cea mai mare parte a lor, aceste poeme sunt scrise tocmai în această perioadă, prin urmare, „sunt de actualitate”.
Construcţia poemelor lui Ionel Federiga este oarecum fixată, el găsind o formă de exprimare directă şi plăcută, aceasta devenind o formă de exprimare personală, o adevărată amprentă poetică proprie: o „curgere” în care energiile se acumulează, pentru ca, din senin, această acumulare să explodeze într-o exprimare metaforică tulbură¬toare, deosebit de complexă, surprinzând cititorul cu forţa ei, pentru ca imediat energiile dezlănţuite să se liniştească, aşa cum se linişteşte lumea după o ploaie de vară, la vreme de seară.
Înainte de a deveni poet, Ionel Federiga este pictor, prin urmare, oarecum firesc, metaforele sale sunt de factură cromatică, prelungind către noi, cititorii, un parfum inefabil, exprimat în cu¬vânt, al unor culori nepuse în tablourile sale, al unor umbre neaccentuate suficient, al unui foşnet de frunze nearticulat în vibraţia tuşei pensulei sale.
Ionel Federiga are în poemele sale un parfum nostalgic al vremurilor în care viaţa sa s-a petrecut în mediul rural. Este fascinat de apusuri, de um¬brele sălciilor, de cursul unui pârâu, căruia numai oamenii locului îi cunosc numele, însă cu toate acestea, Ionel Federiga, poetul, nu este un „dezrădăcinat”, aşa cum ar fi tentaţi unii să spună după o lectură rapidă a ceea ce scrie el! Şi nu este dez¬rădăcinat pentru că este un foarte bun exemplu de „adaptare” la mediul citadin. Pe el îl emoţionează în egală măsură susurul apelor cu sunetul paşilor în liniştea nopţii pe caldarâmul oraşului, îl tulbură în egală măsură liniştea dumbrăvilor înverzite cu singurătatea pe care ţi-o dă agitaţia şi zgomotul citadin cotidian.
Ionel Federiga este un cântăreţ al trecutului, dar deopotrivă şi al prezentului.

Dan Marius DRĂGAN