Bună-i pâinea să vegheze bucatelor dulceața și satul, dar mâneci se suflecă când pe ogor, când să nu mai stea boabele cum în spic căuș și să se facă făina. Și cum la toate cu sârg și știința lucrului și forța, iaca au fost timpuri când, din câți oameni erau, câte unul alegea să fie morar.
Chiar de la un morar începu și povestea noastră să-și încingă miezul, căci nicio ispravă din câte țin să las prăvălite urechilor, nu s-ar fi întâmplat de nu l-ar fi luat pe bietul om să moară-ntr-o zi.
Cu pumnul strâns și batista cu nod stătuse o viață întreagă și de la treabă niciodată cârmit, dar multă avere nu strânsese, canonit fiind să-și crească cei trei fii.
Legi ca atuncea erau și comândul îndestulă întâi pe băiatul cel mare, căruia îi rămase moara, trecu la mijlociu, care stăpân de măgar de poveri se trezi. Și două lăicere și-un motan de nici nu puteau jura că n-ar fi al vecinilor fură toată alinarea de la bani a mezinului.
Ușor e să nu te dai pe risipa lenei când știi că ai pe ce pune mâna și sporul, și așa le fu fiilor mari ai morarului. De unde își lăsaseră viața la moartea tatălui, de acolo se scuturară și începură iar.
Doar că Dumnezeu nu pune sacul numai lângă unul, măcar petece și ac lasă la îndemâna orișicui.
Și din lumea pisicească, motanul băiatului fix ăla de nu mieuna cum vorbea și din lumea nepricepuților, unul de știe de-ale vieții și cu bune, și cu întoarse, un motan năzdrăvan.
Văzând că oleacă nu-l luase gălbinarea pe stăpână-su, cât de la pizma curată către frați, cât de la mațele claie de nemâncare, se puse motanul pe scormonit după plan. Vezi Doamne, chitit era să nu se lase până stăpână-su nu ajungea să se însoare cu fata regelui. Așa-i cu motanii ăștia de vorbesc, odată dau iama-n îndrăzneală!