Armonia iubirii

Voi începe discursul meu invitându-vă să reflectați asupra faptului că viața omului trebuie să aibă un scop, care nu poate fi acela de a satisface toate dorințele umane și să gândească sau să se îngrijoreze doar pentru sine.
Viața socială și relațională în care omul vine să se regăsească, evenimentele care i se întâmplă, propriul mod de a reacționa la stimuli îl deter-mină să dedice un spațiu mai mare sau mai mic celorlalți. Iar ceilalți sunt – cel puțin la începutul evoluției conștiinței – cei a căror viață se reflectă cumva pe cont propriu, o condiționează cumva.
Prin urmare, este o dedicație egoistă când legătura nu este stabilită prin afecțiune; dar chiar și atunci când interesul pentru celălalt provine din iubire, nu este întotdeauna dezbrăcat de egoism; dimpotrivă, este adesea o problemă a iubirii posesive.
Iubirea adevărată dorește binele celui pe care îl iubești, chiar dacă ia forma concretă într-o situa-ție în care persoana iubită nu mai poate fi la fel de aproape ca înainte. Cred că nicio persoană rezonabilă nu poate contrazice această afirmație.
Viața prezintă evenimente care nu sunt consecința voinței oricui și altele care, deși sunt consecința comportamentului cuiva, implică anumite persoane care nu ar participa dacă nu ar fi cazul, care le pune în raza de acțiune.
Față de aceste evenimente, fără îndoială se pun întrebările, de către fiecare, pe parcursul vieții sale: „Existența a totul are propriul său sens?” sau „Totul este un non-sens?”
Cei care nu acceptă sensul transcendent al vieții se justifică spunând că acest sens transcendent al vieții nu este demonstrat; cu toate acestea, când existența lor îi confruntă cu faptul că trebuie să accepte ceva indemonstrabil sau nu, ei com-pensează lipsa de certitudine cu probabilitatea oferită de raționamentul logic.
Și, cu siguranță, nu se poate spune că este logic să credem că la originea tuturor există o circumstanță fortuită, că din nimic – în sens organic – nu numai că ar fi create materie și viață, dar, mai ales, ar fi compus acel cod genetic conform căruia totul se dezvoltă îngrijit. Adică este absurd să ne gândim că din haos șansa a creat, sau cel puțin inițiat progresul ordonat, adică ordinea și sfârșitul.
Dacă atunci, pentru bunătatea ta, crezi că vocea care îți vorbește provine din acea dimensiune de care ființa devine conștientă după moartea corpului său fizic și dacă totuși crezi că această voce știe, dacă nu toate, cel puțin o parte din Adevăr, nu este suficient să fii străpuns pentru a fi în Adevăr...
Pe măsură ce existența celor care au murit continuă, la fel trebuie să continue și în folosul celor care vă sunt apropiați fizic. Dacă ți se pare că soarta ți-a fost crudă, ai încă un motiv să nu fii crud cu ceilalți, făcându-ți durerea să cântărească asupra lor…