Întreg ultimul an al acestui deceniu fusese unul zbuciumat, iar semnele din care rezulta că viitorul lumii se întrepta într-o altă direcţie decât cea prognozată până în acel moment apărură cu destulă vreme înainte. Întrebările ridicate nu-şi găseau răspunsurile, astfel încât chiar şi cei mai avizaţi dintre specialiştii în prognoză au fost luaţi prin surprindere.
România anului 1989 se mulţumea să tropăie mărunt în frig la cozile înşiruite pe câte patru rânduri adunate în faţa magazinelor goale, unde produsele de bază se achiziţionau atât cotra cost, cât şi în baza unor cartonaşe care, conform politicilor alimentaţiei raţionale, trebuia să asigure subzistenţa populaţiei şi unde se manifesta singura opoziţie a locuitorilor săi împotriva dictaturii prin cea mai la îndemână unealtă posibilă: umorul. La acel moment, până şi Vestul afirma în gura mare că mămăliga românească nu va exploda niciodată. Uitau că totul are o limită. Uitau că oamenii aceştia au fost treptat împinşi cu spatele la zid, iar peretele lângă care s-au trezit îngrămădiţi fără discriminare era mult prea înalt pentru a fi sărit. Românii se mişcau şi ei. Mai timid, după revoltele din Valea Jiului şi Braşov, înăbuşite dur, dar se mişcau.
Mămăliga românească, aşezată de cineva pe focul istoriei, începuse să bolborosească şi era gata să explodeze.