Nadia Petruse scrie o poezie atipică vârstei și generațiilor. Există o explicație pentru gap-ul din literatura actuală, care contribuie, în percepția tinerilor, la ștergerea câtorva generații. Poezia care face obiectul studierii prin programa școlară în gimnaziu și liceu se oprește brusc la deceniul șapte al secolului trecut. Dacă nu urmezi studii filologice, ceea ce ține de actualitatea literaturii nu poate fi compensat decât ca demers autodidact, în ipostaza în care se presupune că tinerii autodidacți fie știu ce să selecteze, fie primesc îndrumarea necesară de la profesori, de la coordonatorii de cenaclu sau de la alți scriitori care văd în ei potențialul de a răzbi. În cazul celor care urmează studii filologice, model de scriitură devine cel din cotidianul imediat, născut din valurile succesive ale generațiilor post-optzeciste, sudate mai degrabă prin ideologii decât prin autenticitatea discursivă.
În cazul Nadiei Petruse combustia se produce, e reală adică. Există o experimentare a stării de poezie căreia tânăra îi dă glas. Primele ei modele literare au fost cele dintr-o literatură română îndepărtată, a cărei calchiere nu ar fi ajutat nimănui, cu certitudine nici propriei poezii. A început procesul de recuperare a poeziei actuale, ceea ce înseamnă studiu și angajare, interes. Lectura a continuat de la o anumită distanță critică, pentru că ceea ce ar fi corespuns magmei poetice căreia trebuia să îi dea formă corespundea, ca organizare, unui discurs poetic din literatura română specific creației din urmă cu un veac sau mai bine, iar ceea ce corespundea ca discurs era angajat într-un spațiu poetic dinainte respins de poetă.
Poezia Nadiei Petruse e o vagă privire peste umăr, o meditare asupra trecerii într-un limbaj care păstrează ceva din muzica celui al copilăriei, dar care are o anumită prospețime a construcției, care se eliberează de chingile modelelor învechite și permite exprimarea autentică.

Adrian Lesenciuc