Antologie. Ecoul singurătății

Adevărul este că din prima clipă această întâmplare a avut aerul unui examen la care urma să fim supuși, mai mult, la care se insinua, se prevestea și chiar se dovedea că vom cădea. De fapt, nu al unui examen serios, ci al unei parodii care, îngânându-ne, se transforma într-o probă la care eram supuși de către noi înșine. Pentru că prima dintre caracteristicile lumii noastre pe care noul Rău a hotărât să o imite și să o ridiculizeze a fost globalizarea. Înainte de a bănui despre ce este vorba și de a înțelege ce și cum este, a fost evident că este un fenomen global. Iar acest adjectiv, până cu o oră înainte reprezentând o valoare pozitivă, a devenit deodată înspăimântător. A fost o răsturnare de sens bruscă și fără menajamente care, produsă chiar în inima lucrurilor, a pus sub semnul întrebării totul.
Primul șoc, pentru mine, cel puțin, a fost acela al trecerii de la convingerea că omenirea a ajuns într-o etapă a dezvoltării ei în care nu o amenință nimic mai mult decât dezumanizarea prin tehnicizare, prea repedea înaintare dinspre om spre robot și spre transformarea sfidătoare a naturii, la descoperirea că, în pofida faptului că avem roboți, operații de schimbare a sexului, misiuni pe Lună, inginerii genetice și sonde pe Marte, într-un moment de cumpănă, între viață și moarte, cum e acesta, suntem la fel de lipsiți de apărare și neajutorați ca oamenii din Evul Mediu. Ba chiar mai lipsiți de apărare și speranță, pentru că, spre deosebire de noi, ei credeau în Dumnezeu și nu se îndoiau de existența vieții de apoi.
Pentru că, dacă ultimele decenii au încercat să se opună bătrâneții și să n-o recunoască, iar bătrânii să facă tot ce pot pentru a-și prelungi viața și, mai ales, tinerețea, acum lucrurile sunt puse, prin lege, la punct. Personal, nu cred că aș fi fost înainte în stare să mă imaginez așezată teoretic în categoria legiferată a celor bătrâni. Simplul calcul aritmetic nu mi se părea suficient pentru a contracara ceea ce vedeam în oglindă și ceea ce simțeam. Acum, însă, caracterul obiectiv, imperativ și care nu putea accepta nuanțe al legii m-a descumpănit, m-a scos din unicitate și m-a atribuit fără drept de apel unei categorii, ceea ce mi s-ar fi părut altădată jignitor în sine, de neacceptat. Am fost obligată brusc și oficial să mă las înregistrată într-o categorie socială căreia – atâta timp cât îmi turez viața la viteze maxime – nu-mi trecea prin minte că-i aparțin. Și nu pot să nu mă întreb: oare – indiferent dacă mă va ucide sau nu – acest virus nu va fi cel care m-a învins ca ființă liberă de determinări, independentă de circumstanțe? Nu știu dacă, ieșită din interdicțiile categoriei obiective de vârstă, voi mai avea curajul să mă întorc în libertatea subiectivității mele. Deși știu că obiectiv nu înseamnă neapărat corect și adevărat, voi mai avea puterea să sfidez calendarele restului lumii și să-mi urmez propriul timp, inventat miraculos de la o zi la alta? Iată o întrebare la care vor putea răspunde, sau nu, doar viitoarele mele cărți.

Ana Blandiana