Animisme

Feliile de viață transcrise poetic de Antonela Stoica nu sunt lacrimogene și nici nu au alură de suvenir... ele produc un discurs exuberant despre ceea ce înseamnă, în timpul și în istoria de azi, logica și măreția iubirii.
Abundența de reprezentări care, sub semnul tandreții, copiază probabil stări instinctuale, conjunctu¬rale, ascunse de ochii indiscreți ai lumii, poartă pecetea magiei.
Poezia sa este atât o inițiere într-o iubire androginică, cât și în deslușirea tainelor clipei ursite, când încearcă să-și regăsească sinele în celălalt.
Dincolo de tribulațiile clasice lirice, întâlnim în poezia Antonelei Stoica o îmbinare fericită de contrarii în care coexistă o fascinantă, profundă retorică proprie neomo¬dernismului.
În monturi filigranate, dezvoltate narcisistic pe canavaua toposurilor Erosului consacrate în literatura română de Mihai Eminescu și Tudor Arghezi, intens dominate de o imagistică insolită și continuu aflată într-o dinamică spectaculoasă, autoarea, cum sugeram, prin discursul său sentimental-meditativ se refugiază din angoasele tragice ale lumii.
În poezia Antonelei Stoica principalul topos, obsesiv, mereu sugerând sentimente dintre cele mai contradic¬torii, este dorul, dorul manifestat în toate formele sale conștiente și subconștiente dincolo și dincoace de o realitate trăită, fluidizată și ambiguizată într-un construct inspirat.
Fără îndoială, confesorul Antonela Stoica injectează fic¬țiunea cu îndrăzneală imagistică, întreținând, în felul acesta, o realitate torturantă, cu încifrări și esențializări care reclamă fără dubii metamorfozele unui Eu aspirând spre nemurire.

Prof. Dr. Florian Copcea