A fost odată ca-n povești, a fost ca niciodată și chiar de n-ar fi fost exact așa cum eu voi povesti, povestea-i mai frumoasă. Sebi avea șapte ani și era în vacanța de vară dintre clasa întâi și a doua. Era unul dintre cei 27 de copii ai orfelinatului „Fericirea”. Cine a denumit astfel acea nenoro-cită casă de copii și mai nenorociți fie a fost cel mai mare imbecil, fie dispunea de un umor negru patologic. Parcul mare era peste drum de orfelinat, iar copiilor care-și terminau temele li se permitea să se joace cât e ziua de lungă în parc. Cum era vacanță și nu existau teme, Sebi avea la dispoziție întreaga zi să se joace după cum îi era placul. Era la vârsta la care o zi reprezenta o viață de om întreagă.
Timpul se târa încet și tot Universul părea încremenit. Aștepta orice eveniment care să-i mai anime existența. Un meci de fotbal din Liga a treia era o ocazie de neratat. Nu știa regulile jocului, pentru că nimeni nu i le-a explicat vreodată, dar vedea clar două echipe cu tricouri de culori diferite care se bucurau sau sufereau împreună când mingea intra într-una dintre porți.