Întors spre uneltele poeziei, autorul se caută pe sine prin versuri simple, fără labirinturi metaforice, poate şi din dorinţa de a se convinge că tot ceea ce a trăit ca experienţă de viaţă merită să devină poezie şi, astfel, să fie transmisă cititorului, în speranţa unor identităţi de fapte şi întâmplări.
Poeziile sale se constituie într-un album de familie al sentimentelor, urmând o cronologie a trăirii, a eșecurilor, în măsura în care bucuria împlinirii se revarsă în cuvinte de fiecare zi. Întrebările deloc retorice ale autorului ni le punem cu toții, dar poate că nu avem răbdarea necesară să aşteptăm răspunsurile de care avem nevoie şi fară de care nu ne putem defini ca fiinţe simţitoare, posesoare de iubire în măsura în care aceasta poate deveni tristeţe mirată sau ură nedefinită.
Întoarcerea spre casa părintească, spre locul de sorginte, înseamnă, înainte de toate, un elogiu adus părinţilor şi o pledoarie pentru copilăria imaculată, pentru fericirea la purtător. Odată cu trecerea timpului, intrat în bătălia existenţială, autorul va întâlni dezamăgiri, oameni care nu înţeleg puritatea unui sentiment şi nu acceptă să trăiască în numele iubirii de semeni, care înseamnă şi perfecţionarea simţirilor faţă de sine, faţă de entitatea nu numai biologică.
Poezia lui Sandu Cătinean nu are pretenţii de elevaţie, de labirint, sentimentele sunt la vedere, exprimarea lor aşijderi şi, de aceea, poezia aceasta trebuie acceptată ca o mărturisire versificată, ce scoate în evidenţă importanţa iubirii.
O paradoxală nostalgie pentru viitor străbate această carte de versuri, dar, deasupra tuturora se află „colbul drumului spre casă”, dorinţa de reîntoarcere în vatră, pentru regăsire şi pentru reîncărcarea sufletească atât de necesară în lupta cu viaţa.
Poezia lui Sandu Cătineanu se citeşte cu sufletul şi nu trebuie să căutăm vârfuri de performanţă poetică, pentru că autorul nici nu a intenţionat acest lucru. Citind, vă veţi regăsi cu siguranţă.

Cornel Udrea