Aşa am început să aştern pe hârtie amintiri din anii copilăriei, ai liceului, ai stagiului militar, dar mai ales din cei peste 60 de ani petrecuţi în librărie, dovadă a unei pasiuni de excepţie pentru carte. Prin mâna mea au trecut sute de mii de cărţi. Alex Ştefănescu, în dedicaţia oferită pe Istoria literaturii române, chiar asta spunea, că prin mâinile mele a trecut toată literatura română! Am citit cele mai multe cărţi, pe altele doar le-am răsfoit, astfel încât adevărata cultură generală mi-am format-o în acest fel. Dar, în acelaşi timp, m-am format ca om, am învăţat să supravieţuiesc vremurilor pe care le trăiam, şi, nu în ultimul rând, am devenit prieten al multor scriitori sau oameni de ştiinţă.
Probabil este de prisos să mai insist pe importanţa rolului educativ, nu doar informativ, al cărţii. Dar nu pot să nu îmi amintesc de vorbele lui Eminescu, cel care credea că “e bine să citeşti puţin şi să fixezi ceea ce e important, decât să citeşti mult şi să uiţi” sau de ale lui George Călinescu, scriitorul convins că orice carte “e un mijloc de intensificare a vieţii”.
Aceste cugetări mi se potrivesc şi mie, căci, o spun fără emfază, rolul cărţii în devenirea mea a fost esenţial. Poate părea desuetă, în această lume a goanei după câştigul facil şi rapid, pasiunea pe care am avut-o eu pentru meseria de librar. Dar, cândva, librăria era spaţiu cultural, nu doar locul unde se derulează o afacere. Nu era doar cadrul în care se făceau aride tranzacţii comerciale, ci era şi locul de întâlnire a spiritualităţilor cetăţii, locul în care puteai do-bândi cel mai important capital uman: cultura.

Ioan Vlas