Din capul locului voi spune că avem în față o carte extrem de incitantă. Autoarea, chiar dacă nu la modul declarativ, a încercat să evite locurile comune ale cărților despre evreii supraviețuitori ai Holocaustului sau urmașii acestora.
Prin repetiție, subiectul a devenit oarecum clișeizat, și pe bună dreptate, unii se întreabă ce se mai poate scrie pe marginea unui subiect ultra dezbătut?
Fără îndoială că răspunsul la această întrebare se află între copertele acestei cărți. Manuela Breban a scris această carte cu multă iubire și poate de aceea eforturile inerente unei astfel de cercetări s-au transformat într-o jubilație existențială, care răzbate din fiecare pagină. Ea își iubește necondiționat toți interlocutorii despre care vorbește cu emoție și admirație. Autoarea continuă buna tradiție a tatălui său, excepționalul gazetar Iosif Țiproc, de la care a moștenit pasiunea pentru decriptarea sensurilor vieții, precum și empatia pentru povestitori. Asta se datorează și faptu-lui că eroii cărții sunt oameni care au considerat că este extrem de important să transmită celorlalți crâmpeie dintr-o lume în care tragismul se împletește prin amare funii cu speranța și bucuria de a trăi. Și de a povesti…
Episoadele relatate sunt captivante, nu doar prin firul narativ ce le însoțește, ci mai ales pentru aroma aceea de ”întâmplare trăită”, de experiență de viață dusă dincolo de limitele înțelegerii și acceptării umane.
O carte suavă și patetică, un exercițiu de admirație față de niște oameni zdrobiți de mașinăria grea a unei istorii nemiloase, dar care s-au reclădit apoi, cu îndârjire și superbie, din propriile fărâme, o mărturie care are darul de a ne aduce și mai aproape de comunitatea evreilor sătmăreni și nu numai, de a cunoaște mai bine istoria recentă a acestei etnii.

Felician POP